Campania electorală este pe buzele tuturor politicienilor, dar de început nici vorbă să înceapă. Nici măcar precampania. Ca vechi observator al fenomenului politic românesc, m-am convins că bătălia politică între partide şi personalităţi nu înseamnă neapărat campanie electorală, iar în acest octombrie politica nu şi-a schimbat cursul cu care ne-am obişnuit de aproape 27 ani. Aceeaşi bătălie de sumă nulă: fie campanie, fie nu, mereu atacuri fără sfârşit de o parte şi alta, cât mai contondente şi mai fără obraz. Or asta nu poate însemna (pre)campanie electorală.
Nici alcătuirea listelor nu înseamnă începerea campaniei deoarece pregătirea şi selecţia candidaţilor, aşezarea lor în circumscripţii şi specializarea pe domenii politice, economice, sociale, juridice…(?) constituie sarcina de bază şi permanentă a oricărei formaţiuni politice respectabile şi responsabile, pe lângă doctrină (principii) şi ideologie.
(Pre)campanie ar fi însemnat în mintea mea publicarea de către fiecare formaţiune a programelor şi a proiectelor politice, urmată de discuţii, analize în propriul partid şi, apoi, în spaţiul public, încercarea de a crea un mainstream şi a aduna aderenţi din rândul alegătorilor. Cum se întâmplă în democraţiile serioase. În funcţie de acestea, partidele s-ar fi poziţionat pe eşichierul politic fiecare unde îi este locul după istorie, ideologie, stânga ori dreapta, în funcţie de evoluţia politică internă a anului 2016.
Deşi campania electorală propriu-zisă se va declanşa cu o lună înainte de alegeri, formaţiunile noastre o ţin langa-balanga într-un discurs virulent împotriva unor instituţii ale statului de drept şi o ceartă permanentă între diverşi actanţi politici ori mediatici, nici vorbă de programe şi ideologii. În aceste condiţii, electoratul ar fi avut mari dificultăţi în a discerne între unii şi alţii.
Iată de ce platforma „România 100” a lui Dacian Cioloş a fost lansată în aceste zile: ea constituie un fel de şah la eşichierul politic actual în speranţa că poziţiile ocupate până azi de partide vor fi clarificate, iar alegătorii se vor duce la urne în cunoştinţă de cauză. Şi formaţiunile politice, şi alegătorii au şansa fie să susţină datele platformei, fie să n-o susţină prin vot, eventual să propună altceva.
Fireşte că ambele partide principale şi-ar fi dorit ca vectorii de campanie mai importanţi să le aparţină. Ori PSD, ori PNL. Şi fiindcă în loc de politică s-au luat cu vorbăria la televizor, discuţia se va muta acum în jurul ideilor platformei. Recunosc, îmi fac iluzii că va fi un schimb civilizat de idei şi argumente. De fapt obiectivul central nu va fi platforma, ci prim-ministrul tehnocrat Dacian Cioloş: stânga îl va compromite prin aceleaşi tehnici de până acum: cel mai slab premier, un neica Nimeni, fără partid, omul lui Soros…, iar PNL şi USR vor încerca să contracareze ofensiva, înscriindu-se în trendul creat. Eventual îşi vor însuşi propunerile pentru propriile programe.
„România 100” a lui Cioloş va forţa partidele să întrerupă politicăreala la televizor şi să joace după partitura guvernului tehnocrat, ceea ce nu le va conveni: un nou jucător îşi dispută întâietatea. Pe de altă parte, ideea polarizării electoratului în funcţie de cele două oferte principale pierde teren: intrarea USR în competiţia naţională şi previziunea că va depăşi 10% schimbă oarecum situaţia actuală şi siguranţa stângii că va avea o majoritate parlamentară. Celelalte formaţiuni înscrise în campanie vor depăşi cu mare greutate pragul electoral.
Încurcătura nu vine din faptul că este lansată „Platforma 100”, ci din faptul că autorul ei, prim-ministrul în funcţie, este un tehnocrat fără partid, fiind asumat deocamdată de două formaţiuni, PNL şi USR, ceea ce strică planurile PSD. Dacă până acum social-democraţii erau siguri de realizarea unei majorităţi care să le dea dreptul să propună un prim-ministru, intrarea în joc a lui Dacian Cioloş complică foarte mult ecuaţia. Nu e deloc exclus ca UDMR să încline balanţa spre oferta România 100 şi dreapta.
Comentarii