Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (XCIII)

Pe lângă cele două sectoare principale ale economiei, agricultura şi industria, reformele în cadrul României întregite au vizat deopotrivă toate celelalte domenii: viaţa politică, socială, justiţia, administraţia, cultura, religia etc.

Accesul tuturor cetăţenilor la viaţa politică, participarea la elaborarea şi aplicarea legilor cunosc un salt spectaculos: se renunţă la vechiul sistem electoral cenzitar, acordat unui număr foarte restrâns de cetăţeni, în funcţie de venitul realizat şi impozitul plătit la stat, în noiembrie 1918, introducându-se votul universal, care deschide larg porţile vieţii politice unui număr de cetăţeni mai mare decât oricând până la această dată, atât din Vechiul Regat, cât şi celelalte provincii – în care, până la 1918, minoritarii rusofoni hotărau şi conduceau totul în Basarabia, austriecii şi evreii în Bucovina, ungurii în Transilvania şi Banat. Conform noii legi electorale, din noiembrie 1918, „toţi cetăţenii români majoritari (bărbaţi – n.n.) vor alege prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi proporţional cu populaţia”. Ca urmare, numărul deputaţilor creştea de la circa 300.000 în 1913 în Vechiul Regat la peste 3,4 milioane în România întregită, la o populaţie de 7,222 milioane, adică de peste zece ori, extinzându-se uniform, după aceleaşi criterii, în toate provinciile. Femeile vor primi şi ele drept de vot prin legea din 9 mai 1939.

Urmărind în ordine cronologică şirul măsurilor reformatoare, să reţinem că la 30 aprilie 1920 se înfiinţa, după modelul celor mai avansate şi democrate state ale lumii, Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Scopul acestuia era: pregătirea, aplicarea şi supravegherea corectă a legilor, regulamentelor şi normelor privind asigurările sociale, organizarea şi asigurarea muncii, a egalităţii juridice pentru toţi cetăţenii în ceea ce priveşte încadrarea şi retribuţia, conform legilor în vigoare. Acestui minister îi erau subordonate câteva instituţii noi: Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Direcţia Generală a Muncii, Direcţia Cooperaţiei, Muzeul Social, Contenciosul Administrativ etc. De altfel, deschiderea României întregite spre cunoaşterea şi perfecţionarea legislaţiei sociale – înscrisă şi în Statutul Societăţii Naţiunilor, care erau încorporate în sistemul tratatelor de pace de la Versailles – era vizibilă încă din 1918, când marele sociolog român Dimitrie Gusti înfiinţa în Capitală Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, din care s-a născut Institutul Social Român, devenit unic în lume, care edita şi difuza publicaţia „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, la care au colaborat cele mai de seamă personalităţi româneşti şi străine, în frunte cu Albert Thomas, directorul Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva.

Sfera reformelor sociale se lărgea şi întregea în beneficiul lucrătorilor din diverse sectoare de activitate, dar şi spre a preveni luptele sociale din întreprinderi, prin crearea la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale a departamentului pentru reglementarea paşnică a conflictelor de muncă la 25 septembrie 1920 şi a Sindicatelor profesionale la 26 mai 1921.

Dar cel mai important eveniment politic, juridic şi naţional îl reprezenta noua lege fundamentală a României întregite. Constituţia din 1923 însemnând o dezvoltare a celei din 1866, o completare cu principiile înscrise în reformele votate în intervalul 1917-1923, o adaptare la realizarea şi consolidarea Marii Uniri şi la noile imperative ale concepţiilor şi practicilor juridice progresiste postbelice; ea preciza că: „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil” (art. 1), că „teritoriul României este inalienabil” (art. 2); ea consacra regimul democratic parlamentar, principiul separaţiei puterilor în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului. Naţionalităţile sau minorităţile conlocuitoare căpătau drepturi juridice egale cu românii majoritari. Constituţia prevedea că „deosebirea de religie şi confesiune, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi de a le exercita” şi că „toţi oamenii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice” (art. 5, 7, 22, 24, 28, 29).

Legea fundamentală a stat la baza întregii organizări şi conducerii vieţii politice din România interbelică. Aşa, de pildă, în virtutea unor modificări ale sistemului electoral, între anii 1919-1926 numărul circumscripţiilor electorale s-a redus pentru Camera Deputaţilor de la 79 la 77 şi apoi la 71, iar al deputaţilor de la 568 la 369 şi s-a păstrat apoi la 387; al senatorilor a rămas staţionar la 249 aleşi şi de drept. Cetăţenii – majoritari sau minoritari – au creat şi activat în partide politice, după libera lor opţiune, şi au putut trimite deputaţi şi senatori în Parlamentul României. Anticipând lucrurile, vom menţiona, de pildă, că, între 1919-1938, minoritatea maghiară a trimis în forumul legislativ al ţării 10 deputaţi şi 60 de senatori, iar germanii – 83 de deputaţi şi 35 de senatori. Vom reveni, însă, cu referirile noastre la evoluţia vieţii politice interbelice.

Reformele au vizat şi alte sectoare importante: administraţia, viaţa culturală etc.

Cum noile provincii aduceau o pluralitate de forme de organizare administrativă – Basarabia, o gubernie cu zemstve condusă de nobili şi funcţionari ruşi, Bucovina cu 11 districte subordonate Curţii de Apel din Lemberg, Transilvania şi Banatul împărţite în comitate conduse de maghiari – după o etapă de tranziţie, în care s-au studiat, deopotrivă, tradiţiile româneşti, experienţa Vechiului Regat, anumite concepţii şi practici avansate europene, dar şi opţiunile oamenilor politici, s-a adoptat la 14 iunie 1924 Legea pentru organizarea şi uniformizarea administrativ-teritorială. România întregită era împărţită în 71 de judeţe (iar acestea în 498 de plăşi) şi 8.879 de comune. Evoluţia acestora a stat sub înrâurirea a două tendinţe politice: liberalii se pronunţau pentru o politică de centralizare, de control riguros, de la centru; guvernele naţional-ţărăniste acţionau pentru o cât mai largă descentralizare, pentru stimularea experienţelor şi iniţiativelor locale. Marea Unire a deschis noi şi largi orizonturi pentru dezvoltarea şi înnoirea vieţii spirituale.

Prin Legea dezvoltării învăţământului primar (26 iunie 1924), învăţământul primar devenea unitar, obligatoriu şi gratuit, iar pentru minorităţi dreptul de a-l avea şi în limbile materne. Durata învăţământului sporea de la 4 la 7 clase. Şcoala primară includea patru unităţi diferite: grădiniţa, şcoala primară propriu-zisă, cursurile pentru adulţi şi şcolile cu clase speciale (cele pentru copiii de vârstă şcolară cu dizabilităţi, educabili). Copiii lipsiţi de posibilităţi materiale erau ajutaţi de stat, primind ajutoare atât din veniturile comunelor, cât şi judeţelor.

Prin Legea învăţământului secundar (15 mai 1928) în această treaptă intrau 7 tipuri de şcoli: învăţământul secundar teoretic, normal, teologic, industrial, comercial, agricol şi militar. Legea prevedea în detaliu: durata, structura, misiunea, principiile de bază, modul de specializare. Unele completări pentru învăţământul industrial, comercial şi agricol s-au făcut şi printr-o nouă lege în 1936. O extindere, modernizare şi amplificare se făcea şi în domeniul învăţământului universitar, prin legea din 22 aprilie 1932, care viza reorganizarea şi modernizarea universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, cărora li s-au adăugat: Academia de Studii Agricole Bucureşti şi Cluj, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Cluj, Facultăţile de Agricultură şi Teologie din Chişinău, precum şi Academia de Muzică şi Artă Dramatică, cu unităţi reprezentative la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

Măsurile adoptate pe plan cultural s-au înscris într-un timp relativ scurt prin rezultate notabile. Numărul şcolilor primare a crescut de la 7.915 în 1913 la 17.400 în 1939; numărul învăţătorilor, de la 13.600 în 1918-1919 la 43.000 în 1937/1938; numărul ştiutorilor de carte, diferit în provinciile nou integrate statului român, a ajuns în 1937/1938 la peste 80% pe ansamblu.

Alte măsuri reformatoare au constat în Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române (1925), Legea pentru regimul general al cultelor (1928) şi Concordatul cu Vaticanul (1929), care reglementau relaţiile statului român cu toate cultele din România întregită – culte care în 1930 se prezentau, conform celui mai modern recensământ, astfel:

Nr. crt.	religia	cifra	%
1.	ortodoxă	13.108.277	72,6
2.	greco-catolică	1.427.391	7,9
3.	romano-catolică	1.234.151	6,8
4.	reformat-calvină	710.706	3,9
5.	evanghelică	398.759	2,2
6.	luterană-unitariană	69.257	0,4
7.	armeano-gregoriană	10.005	sub 0,1
8.	armeano-catolică	1.440	sub 0,1
9.	lipoveană	57.288	0,3
10.	adventistă	16.102	sub 0,1
11.	baptistă	60.562	0,3
12.	mozaică	756.930	4,2
13.	mahomedană	185.486	1.0
14.	alte religii	7.434	sub 0,1
15.	liberi cugetători	6.604	0,1
16.	nedeclaraţi	6,686	0,1

Cât despre viaţa politică internă – la care ne vom referi în fragmentul următor –, ea a fost mai fărâmiţată decât în zilele noastre şi românii nu s-au putut uni într-o rezistenţă necesară, oţelită, contra invadatorilor sovietici, care au profitat şi de această luptă internă, păcat originar care niciodată n-a fost mai evident şi mai păgubitor ca azi.