Profesorul, sportivul şi publicistul Vasile Maftei este deja primit în peisajul, nu prea bogat, al literelor câmpulungene, ca un condei consacrat. Acum îi întâmpinăm al doilea volum, după cel din 2014, intitulat „Faţă în faţă cu mine”.
Ultima apariţie, intitulată „Opinii din gând târziu”, cuprinde, pe lângă un florilegiu de versuri, şi câteva eseuri, autorul „exersându-se” (ne-a mărturisit!) pentru o viitoare apariţie în proză.
Oricine va parcurge micul şi elegantul volum va rămâne cu impresia evidentă că V.M. s-a „specializat” în poezia cu tentă „politică”. Am folosit ghilimele fiindcă am dorit să evităm aprecierile ironice sau condescendente. Păi cine mai citeşte, dom’le, aşa ceva? Un fapt, din păcate, din ce în ce mai evident! Şi dacă un înaintaş din arealul marii culturi, parafrazând un alt ilustru predecesor, ne sfătuia „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”, expresia este din ce în ce mai valabilă în ceea de priveşte „zăbava” cititului…
Vasile Maftei, după cum se recomandă, scrie „după cum simte”. L-am asistat de multe ori pe când îşi elabora poemul chiar pe colţul unei mese din spaţiul în care îşi desfăşoară o mică afacere comercială. Nu fiindcă ar avea nevoie, ci fiindcă este stăpânit de un veşnic „neastâmpăr funciar”, care l-a dus, în decursul vieţii, de la o carieră de contabil la una de profesor de sport, sportiv de performanţă (a fost un foarte bun luptător de libere, dar şi instructor cu rezultate de nivel olimpic!), până la actualul statut de „comersant”. Şi, nu în ultimul rând, îl defineşte „chinul creaţiei”.
Profesorul scrie fiindcă simte nevoia să o facă, după cum mărturiseşte. Şi scrie în versuri, dorind ca poezia lui să fie receptată de „publicul larg”. Ţine nu atât la formă, cât la mesaj şi la obiectul „terapeutic”.
V.M. se consideră nu un poet important, ci mai degrabă un „bard” sau un „rapsod” al „vocii publice”. Voce, de cele mai multe ori, plină de obidă: „Cât este ziua de mare,/ Şi pe frig, şi pe căldură,/ Suntem călcaţi în picioare/ Şi-avem puşi ciorapii în gură!…”. „Durerile intime” sunt, uneori, patetice: „Mă dor lucrări neterminate/ Şi plâng nereuşita lor,/ Căci rostul de-i atins în parte,/ Le face fără viitor!// Mă dor pădurile murite/ În ascuţişuri de topor,/ Ce fac izvoare – acoperite/ De munte – alunecător!”.
Epigramist redutabil, adresează săgeţi amicale multor prieteni din urbea de sub Rarău: „Proza bună-i poezie/ Poezia ta nu-i proză:/ N-o ieşit ce-ai vrut să fie!/ Totul e… metamorfoză!…”.
„Prozele” trec de la un delicat eseu dedicat iubirii („De-a dragoste este bine să te joci”), la un text dedicat „Dorului de casă”, până la elogiul (meritat) adresat poetului şi actorului Constantin Tiron.
Prefaţa, doctă şi sobră, aparţine prof. dr. Luminiţa Ţăran, iar profesorul şi scriitorul George Bodea, din postura (ingrată!) de consilier editorial, îl defineşte, amical: „Poetul nu scrie versuri,/ Poetul nu are liră,/ Poetul aleargă desculţ,/ Iubeşte şi speră, respiră”.
„Desculţ”, Vasile Maftei pune „punctul pe i”: „Cartea mea vinde ieftin adevărul. După ce îl cumperi, poţi face cu el ce vrei: îl auzi, îl urmezi sau îl ascunzi sub preşul minciunii în adâncuri politice. Dacă citind această carte crezi că ar fi putut fi scrisă de tine, atunci este bună şi eu sunt bucuros de munca mea…”.
Comentarii