Despre doamna Mihaela. Şi despre Timişoara

Lehamite mi-a fost să le întâlnesc, înainte de ’89. Nu pe toate, că m-ar bate Ăl de Sus, ci pe alea sictirite, pline de importanţa misiunii lor pe pământ, cu greu catadicsind să-ţi acorde puţină atenţie, când le şopteai, conspirativ, de ce ai nevoie. Asta, dacă ajungeai în situaţia privilegiată de a li te adresa. Dacă prindeai câte vreuna într-o zi bună, dacă planetele erau corect aliniate, te alegeai cu ceva de-ale gurii şi familia ta mai trecea o zi-două. Lehamite, nu alta. Nu mi-am revenit în totalitate după acele vremuri. Cum niciodată n-am uitat cât de fericită am fost (şi, în egală măsură, umilită) când, în primăvara lui 1990, muiată de rugăminţile mele, una mi-a dat câteva kilograme de carne, de-am putut să fac o masă onorabilă, la botezul fiului meu. De asta am avut un adevărat şoc, la Timişoara, prin ‘84 ori ‘85, privind la nesfârşita şi fireasca amabilitate a doamnelor aflate de cealaltă parte a tejghelei. Am mormăit atunci, în barbă: „Deh, aşa e în Ardeal!” şi am privit, mai resemnată, la încrâncenatele mele de acasă.

Am psihologia locuitorului de urbe mică, ce se simte bine când vânzătoarea îl cunoaşte. Îmi place să fiu întrebată „Ce mai faceţi, doamna Mirela?”, să mi se spună că am slăbit sau că arăt bine şi să mi se facă cu ochiul dacă salamul e vechi ori carnea nu e proaspătă. Acum, îmi permit măcar luxul ca, dacă una mă supără şi nu are scuze pentru atitudinea neprofesională, nu mai intru în magazinul ei, renunţ, chiar dacă e locul de unde obişnuiesc să cumpăr ceva ce îmi place în mod deosebit. Ştiu că nu e o muncă uşoară, nu am gândit niciodată că vânzătoarea e persoana care ia de aici şi pune dincolo. Pentru scurt timp deţinătoare de minusculă afacere, am stat şi după tejghea şi am strâns de multe ori din dinţi pentru că, se ştie, nu-i aşa?, e greu de lucrat cu oamenii. Clientul îţi e suveran stăpân şi înduri, să meargă treaba. Şi eşti, între altele, mai ales în magazinele mici, de cartier, psihologul fără plată al multor persoane care vin şi îşi descarcă bunele şi relele în sufletul tău, fără să ţină cont că, poate, ai şi tu o zi mai puţin bună. Eşti deţinătorul unor secrete pe care nici preotul nu le află la sfânta spovedanie şi nici nu poţi pleca în lumea-ţi, când nu mai poţi suporta amănunte care nu te interesează şi nu te privesc.

Mă luai cu gândurile şi uitai de ce am început să scriu. S-au mai dus din vechile atitudini şi văd des personal cu o atitudine profesională, prin hipermarketuri. Eu, mult prea comunicativă, cum apreciază feciorul meu, mi-am făcut şi acolo cunoştinţe, în magazinele mari, cărora le zâmbesc de drag şi cu care schimb două vorbe, în puţinul timp cât îl petrec acolo. La fel mi se întâmplă la bancă sau la diverse casierii pe unde mă plimbă facturile. Iar când în faţă îţi apare un om frumos, cu zâmbetul pe buze, cald, care nu încearcă să te ducă cu vorba ci doar să îţi lămurească problema, atunci spui, cum fac eu acum: „Mulţumesc, doamna Mihaela!”. Înainte de a fi un salariat performant, a fost un om minunat. Stând noi două faţă în faţă, ca să îmi rezolv eu problema cu telefonul, am avut des sentimentul că mă aflu la Timişoara.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI