De ce nu şi le-a schimbat la fiecare nouă legislatură aşa cum promitea? Fiindcă se simţea bine în hainele croite de dinainte de 1989, chiar dacă erau demodate şi roase de atâta sluj. Şi apoi nici nu-şi găsise un croitor potrivit. Acum şi-a găsit, în sfârşit, un maestru pe măsură. Nu e vorba, însă, de casa de modă Dolce & Gabbana, nici de celebrele Armani ori Gucci, ci de româneasca DNA, căci, vorba lui Mircia Gutău, care ştie el ce ştie, „toată clasa politică din România post-decembristă va trece pe la DNA” să capete ţinute noi, potrivite cu poziţia ei în societate.
Fireşte că metafora ne duce spre basm şi nouă ne cam plac basmele. Iar pe cele de acest tip le urmărim cu bucurie şi interes. Dar să nu ne grăbim: lucrurile nu merg cât ai bate din palme. Deocamdată DNA ia măsurile, iar prima dintre ele se referă, cum pare şi firesc, la bani: de unde atâţia bani pentru luxul debordant din campaniile electorale? Cum s-a ajuns ca politica românească să fie una dintre cele mai scumpe din lume?
Şi noi, şi justiţia ne punem aceste întrebări mereu, dar răspunsurile le-a dat mai demult primul acuzat şi condamnat celebru: fostul prim-ministru, Adrian Năstase. Cotizaţiile membrilor, dintre care cei mai mulţi contează doar ca număr, nu ajung pentru întreţinerea luxoaselor sedii, a miilor de maşini de serviciu cu tot cu şoferi, cu reclame TV, cu tot cu viaţa şi mai ales vacanţele liderilor. Cât despre campaniile electorale, dezmăţul, cel mai adesea pe bani publici, depăşea orice imaginaţie.
Cum e la alţii? Cu totul altfel. O mărturisire şocantă: de zeci de ani umblu prin ţări civilizate din nordul şi sudul Europei şi nu am văzut nici măcar un sediu de partid, e drept că nici nu le-am căutat, iar la noi, pe o singură stradă, sunt trei. Pe deasupra, unele astfel de palate sunt închiriate contra cost, dar maşinile cu sau fără şofer sunt la dispoziţia ştabilor zi şi noapte.
Acum laţul se cam strânge în jurul organizatorilor de campanii: a început cu Adrian Năstase, a continuat cu Elena Udrea, Liviu Dragnea, Ioana Băsescu şi a venit rândul lui Vasile Blaga care va avea multe de povestit: a fost organizatorul care l-a făcut pe Traian Băsescu primar al Capitalei şi de două ori preşedinte, aşa cum a fost artizanul alegerii lui Klaus Iohannis în 2014.
Deocamdată cercetările justiţiarilor se opresc la anul 2009, numai că respectivul an nu înseamnă şi sfârşitul campaniilor „bani pentru partid”. Iată de ce schimbarea garderobei clasei politice cere timp şi efort. Începutul însă a fost făcut şi iată în campania actuală aruncatul cu bani pare să se fi oprit. Mai trebuie spus că deja partidele şi-au diminuat costurile de campanie, preţuiesc mai mult fondurile de la guvern şi din cotizaţii, donaţii, închirieri de sedii, actele doveditoare fiind păstrate cu sfinţenie.
Faptele ne obligă să fim mai realişti: cum putem noi vorbi despre forţa, profesionalismul, competenţa, adică valoarea partidelor, despre importanţa lor în actul de gestionare a treburilor publice când cei mai puternici nu au fost cei mai buni, ci aceia care dispuneau de sume mai mari de bani? Privind la câştigătorii alegerilor de până acum, ne dăm seama că au ajuns la putere folosindu-se nu neapărat de calităţi, ci de servicii scumpe de PR şi imagine, iar actul de guvernare a revenit celor ce au acumulat mai multe voturi. Nu în baza unor programe publice valoroase, nu ţinându-se cont de eficacitatea politică, ci mereu cu păcăleală şi manipulare, cu televizorul şi sacoşa.
Acum înţelegem de ce este nevoie de un „croitor” priceput. Fiindcă prin contribuţia la desfăşurarea activităţii politice „investitorii” viciau întregul proces de gestionare a banului public: aleşii se făceau luntre şi punte să-i răsplătească prin contracte mănoase, în caz contrar, puteau rămâne fără subvenţii. De aceea sunt atât de aglomeraţi procurorii şi judecătorii, de aceea nu sunt bani suficienţi pentru educaţie şi sănătate, de investiţii nu mai amintesc.
Numai că pecinginea a cuprins bună parte a spectrului politic, profitorii şi-au dosit averile în insule exotice sau pe numele fostelor soţii, amante, copii, unchi şi mătuşi, statul fiind nevoit iar şi iar să bată din buze. Altceva ar fi dacă la alegerile viitoare am deschide mai bine ochii.
Comentarii