Victor Eftimiu întâmpină şi el cu admiraţie cartea prozatorului polon, în ziarul „Ordinea”, Bucureşti, 10 martie 1940: „Un tânăr şi foarte talentat scriitor polonez refugiat la noi, d-l Boguslaw Kuczynski, tipăreşte, în traducere românească şi înainte ca acest roman să fi apărut în altă limbă, prima carte a tragediei poloneze, a fulgerătoarei epopei în care a căzut o ţară bogată, un mare popor, în vitalitatea căruia se puseseră atâtea speranţe şi ai cărui conducători câţiva ani de zile, au preocupat cu atâta simpatie şi încredere, cu atâtea măreţe făgăduieli, presa europeană.
Scrisă vioi, direct din stricta observaţie a realităţii, fără flori de stil, fără vreo tendinţă patriotică sau umanitaristă, emoţionanta poveste a d-lui Boguslaw Kuczynski se numeşte Panica vine din văzduh. Şi ridică odată mai mult problema aviaţiei, marea importanţă pe care o are în războiul modern această armă diabolică, această serafică şi infernală pasăre, fulgeră văzduhul, distrugând hangare, fabrici, baterii, trezind panica, paralizând mişcări de trupe, decimându-le, demoralizând populaţiile.
Panica vine din văzduh, spune scriitorul polon, care a găsit în ţara vecină şi prietenă a Poloniei un cămin frăţesc. Ca o răsplată a ospitalităţii, el ne dăruieşte acest avertisment: Panica vine din văzduh”.
Editura publică în scurtă vreme şi ediţia a II-a, fără alte modificări sau întregiri decât adaosul unor fragmente din recenziile apărute în presa românească, semn că traducerea s-a bucurat de mare succes şi între cititorii români.
Coperta IV a ediţiei româneşti are prezentarea unui nou roman al lui Boguslaw Kuczynski, cu menţiunea că şi acesta a fost scris în România, «Europa nu-i departe»:
„Sub acest titlu ciudat, care la început stârneşte nedumeriri, autorul romanului Panica vine din văzduh, Boguslaw Kuczynski, a terminat zilele acestea, aici la Bucureşti, încă un roman interesant, destinat unei mari case de editură din America.
Acţiunea acestui roman se desfăşoară la răspântia marelui drum de emigraţiune a popoarelor din Extremul Orient, ca şi din Orientul apropiat, spre Europa, şi care e acelaşi drum de expansiune a popoarelor europene spre Orientul îndepărtat.
Căci aşa cum Napoleon a ajuns cu oştile sale până la Moscova, aşa a ajuns odată şi mareşalul Suvorov cu cazacii lui la Paris.
Romanul acesta începe la sfârşitul războiului mondial şi sfârşeşte la începutul problematicului război de azi.
La răspântia acestui mare drum, pomenit mai sus, trăieşte o mică familie într-o casă expusă tuturor vânturilor, tuturor vijeliilor. Biografia acestei familii e strâns legată de istoria acestor vremi agitate şi poartă pecetea tuturor popoarelor din Asia şi din Europa, cari s-au perindat pe acolo, pe acel mare drum de emigraţiune şi expansiune.
Eroii acestui roman sunt dominaţi de acelaşi gând: Europa nu-i departe. E ca Fata Morgana, viziunea unei lumi noi, pe care atâţia o văd apropiată şi ea e încă departe”.
Adică autorul înfăţişează drama refugiaţilor – fie că vin din Asia spre Europa, fie că pornesc din Europa către Asia sau America – şi încearcă să răspundă la întrebarea ce-i fugăreşte pe oameni de pe pământul strămoşesc înspre ţinuturi necunoscute, subiect de absolută actualitate şi-n anul 2016. Nu ştim dacă romanul a fost editat în America sau în altă parte, cu acest titlul sau altul şi în ce an, dar dacă Europa nu-i departe a fost scris în Bucureşti – unii biografi menţionează că Ludzie mizdzy bogami: notaki rzymskie („Oameni printre dumnezei: notaţii romane”) a fost scris în 1940, aşadar în România –, nu cumva acest punct geografic este sâmburele naraţiunii? În ce măsură autorul înfăţişează aspecte din viaţa românilor aşezaţi de soartă în calea tuturor pribegilor?
Romanul Pobojowisko va cunoaşte un succes fulgerător nu doar în România ci şi în Europa, după cum dau mărturie ediţiile: O pânico vem do ar (Poboiowisko), trad. da italiano José Francisco dos Santos, Portugal, Porto, Livraria Civilizaçao Editore, 1940, traducere în limba portugheză; El terror viene del cielo, traduçao in castelana de L. Farran y Mayarol, La Plata, Calomina, 1941, 199 p.; El terror viene dal cielo, Barcelona, Joaquin Gil Editor, 1941, 19×12 cm, 218 p., traducere în limba spaniolă; Roedslen kommer fra Luften, Polens Sammenbrud, Kobenhavn „Fortaget af 1939”, 1941, două ediţii în limba daneză (?); El terrore viene dal cielo, romanzo di…, Ardoldo Mondadori Editore, 1944, 218 p., traducere în limba spaniolă; Bagagem de areia, versăo de Ăngela Martho, rev. e prefaçoa por Joăo Falcata, Lisboa, Livraria Clássica, Editora A. M. Teixeira, 1963, ediţie în limba portugheză; (Premiul Goncourt, 1962?) Panek i Polen, Stockholm, Fahlcrantz oh Gumaelius, 1941, trei ediţii în limba suedeză.
Nu ştim dacă traducerile s-au realizat după versiunea originală în limba polonă sau după traducerea românească; nu ştim dacă în ediţiile cu traducerile în limbile italiană, spaniolă, portugheză, suedeză, germană sau daneză autorul a păstrat şi prefaţa semnată de Liviu Rebreanu sau a scris el însuşi o prefaţă în care şi-a povestit aventura trecerii şi petrecerii întâmplărilor din România. Pe 6 septembrie 1939, Bugoslaw Kuczynski părăseşte Varşovia şi se îndreptă către Bucovina, trece graniţa pe podul izbăvitor de peste Ceremuş, după care ajunge în Vrancea, unde îşi scrie romanul Pobojowisko.
Fapt sigur rămâne că Boguslaw Kucyznski încasează în România o sumă de lei considerabilă cu care poate ajunge în Iugoslavia, apoi în Spania şi, în cele din urmă, la Londra, unde va lucra la Consulatul Republicii Poloniei, de unde se va întoarce în patrie abia în anul 1948.
Nu ştim nici dacă Boguslaw Kuczynski a citit, după ce s-a întors în Polonia, vreo traducere poloneză din romanele lui Liviu Rebreanu. Pentru că după întoarcerea în patrie Boguslaw Kuczynski îşi redresează vocaţia literară însă va fi nevoit să-şi îmbrace textele în cămaşa ideologiei realismului socialist. Hiszpaneczka: opowiadania („Povestire spaniolă”), coperta de Janusz Grabianski, Warszawa, Pánstwowe Wydawnictwo „Iskry” („Scânteia”), 4 ediţii în limba polonă, între 1954-1966; Przadka („Ţesătoarea”), Warszawa, Pánstwowe Wydawnictwo „Iskry”, 1955, două ediţii în limba polonă; Ludzie miedzy bogami: notaki rzymskie, (Oameni printre dumnezei: notaţii romane) Warszawa, Pánstwowe Wydawnictwo „Iskry”, 1959 sau 1969?, o ediţie în limba polonă; O powrót Barabaszów: opowidania, Warszawa, „Czytelnik”, 1964, ediţie în limba polonă. (Precizăm că aceste repere bibliografice nu au fost luate dintr-un fişier de bibliotecă, ci doar din accesări internet, ceea ce impune destulă reticenţă faţă de probitatea lor ştiinţifică.)
Câteva puncte comune există între cei doi prozatori:
Amândoi se nasc în câte o ţară aflată sub stăpânirea Austro-Ungariei – Liviu Rebreanu, la Târlişua, în Ardeal, în ziua de miercuri, 27 noiembrie 1885; mai tânărul Boguslaw Kuczynski, în ziua de marţi, 7 ianuarie 1907, în satul Zagozdzon, din Polonia, sfârtecată de cele trei imperii – Prusia, Austria şi Rusia,
Amândoi urmează o şcoală de ofiţeri, cu deosebirea că Liviu Rebreanu absolvă cursurile Şcolii de Honvezi din Sopron, apoi ale Academiei Militare „Ludoviceum” din Budapesta şi este repartizat în regimentul de la Gyula (Ungaria), în vreme ce Boguslaw Kuczynski se orientează spre cariera armelor – absolvă liceul din Siedlce în 1926, e primit în Corpul de elită al Cadeţilor nr. 2 din Modlin, în Armata Poloniei (Wojsko Polskie) renăscută după cel dintâi război mondial; totuşi amândoi aceşti ofiţeri abandonează – Boguslaw Kuczynski urmează mai întâi studii de tehnologie la Universitatea din Varşovia şi, în cele din urmă, Facultatea de Matematici de la Universitatea Jagiellonă din Cracovia – perspectiva unei cariere militare pentru a se consacra literaturii, mai exact prozei realiste.
Liviu Rebreanu debutează cu o culegere de proză scurtă, Frământări, Orăştie, 1911, după care, peste cinci ani, urmează altă culegere, Golanii, Bucureşti, 1916, fără niciun răsunet în presa literară din România; Boguslaw Kuczynski, mai tânăr şi mai curajos, se încumetă să debuteze cu un roman, Kobiety na drodze („Femei în drum”), în 1935, la şapte ani după ce tipărise prima lui povestire Jesienia („Toamna”), 1928.
La întâlnirea celor doi prozatori, în iarna dintre anii 1939-1940, în Bucureşti, Liviu Rebreanu avea în palmares câteva romane încununate cu elogii şi premii – Ion, 1920 (Premiul „Năsturel Herescu”, Academia Română), Pădurea spânzuraţilor, 1922 (Marele Premiu al Romanului) şi Răscoala, 1932 (Premiul Academiei Române) – între care mai tipărise Calvarul, 1919; Adam şi Eva, 1925; Ciuleandra, 1927; Crăişorul, 1929; Jar, 1934; Gorila, 1938, şi Amândoi, 1940.
Boguslaw Kuczynski era încă un talent promiţător, întrucât cele două romane Kobiety na drodze („Femei în drum”), Warszawa, „Rój”, Pánstwowe Wydawnictwo „Iskry”, 1935, două ediţii în limba polonă, şi Starzy ludzie: powiesc („Oameni bătrâni”), Naklad Gebethnera i Wolffa, Warszawa, 1937, două ediţii în limba polonă – nu l-au consacrat, critica literară întâmpinându-l cu rezerve: „Despre acest om ştim puţine lucruri. Este pur şi simplu un vagabond, care şi-a părăsit familia şi a colindat din sat în alt sat. Gonit mereu înainte, într-o direcţie necunoscută. Autorul şi-a prezentat eroul în mod unilateral, limitându-se la notarea raporturilor sale amoroase întâmplătoare şi trecătoare”, după cum scria Jerzy Andrzejewski în revista „Prostu z mostu” („Direct de pe pod”), în 1935. Doar criticul Witold Gombrowicz îi aprecia „originalitatea unei viziuni proaspete şi autentice, condensarea stilului, bogăţia celor ce n-au fost încă spuse”.
Amândoi prozatorii era nişte pribegi hăituiţi de forţe asupritoare – Liviu Rebreanu ajuns din Ardeal în Bucureşti, în 1908, se va simţi încă odată fără de ţară în noaptea (30 august 1940) când Armata Horthistă invadează Ardealul de Nord, în urma arbitrajului de la Viena; Boguslaw Kuczynski se refugiază în România ospitalieră, scăpat ca prin minune de teroarea revărsată de Germania nazistă peste întreaga Polonie din 1 septembrie 1939, cu obiectivul dat de Führer: „Scopul militar este nimicirea finală a Poloniei. Rapiditatea este lucrul cel mai important. Urmărirea până la exterminarea totală… […] mi-am amplasat detaşamentele SS Totenkopf, transmiţându-le comanda de a omorî fără milă şi fără excepţie femei şi copii de naţionalitate poloneză şi de limbă polonă, pentru că numai pe această cale putem să obţinem spaţiul vital care ne este atât de necesar” (Adolf Hitler, Discurs către comandanţii Wermacht, Obersalzberg, 22 august 1939).
În mod sigur, Boguslaw Kuczynski nu va fi citit Calvarul lui Liviu Rebreanu, dar va proceda întocmai ca poetul român Remus Lunceanu, ajuns la capătul iluziilor şi al puterilor: „De ce n-o mai fi rece revolverul?… Pun gura ţevii la tâmplă şi nu e rece. Mângâi trăgaciul şi nu e rece… Acuma o apăsare uşoară mă mai desparte… Acuma sunt pe pragul dintre două lumi… Acuma…”
După zece ani de viaţă în ţara tuturor libertăţilor, la vârsta de 67 de ani, 4 luni, 3 săptămâni şi o zi, Boguslaw Kuczynski se sinucide trăgându-şi un glonţ în gură, sâmbătă, 13 iulie 1974, la New York. Astfel moare, uitat în Polonia, în Europa şi în America, tânărul acela cu surâs hollywoodian bântuit de spaima care-l urmărea din văzduhul tulburat deasupra noastră…
Nu şi în România, pentru că S. Albu îşi va reaminti, după aproape un sfert de veac, în evocarea Liviu Rebreanu şi tânărul său confrate polonez Boguslaw Kuczynski, „Secolul XX”, an IV, nr. 9 septembrie 1964, p. 172-174:
„Povestea apariţiei acestui roman, în condiţii atât de tragice […] Ajuns la Bucureşti, Boguslaw Kuczynski a intrat în legătură cu Rebreanu prin publicistul Leonard Pankorow. Traducerea s-a făcut astfel: Pankorow neştiind poloneza, Kuczynski îi dicta textul în limba germană iar traducătorul reda cuprinsul în româneşte.
Liviu Rebreanu s-a pasionat atât de soarta tragică a tânărului său confrate pribeag, cum şi de textul romanului. El a pus tot sufletul în realizarea şi apariţia acestei scrieri în româneşte, ba a antrenat şi pe alţii în acţiunea aceasta umanitară şi de confrăţie scriitoricească. Aşa se face că şi autorul acestei evocări s-a pomenit angrenat în lucrarea scriitorului polonez, întrucât avea legături cu tipografia în care s-a imprimat romanul. Rebreanu nu numai că revizuise manuscrisul din punct de vedere literar, dar supraveghea îndeaproape şi mersul tiparului, corecturile etc. Îl ţineam mereu la curent pe Rebreanu cu stadiul lucrării, fie personal, fie telefonic. Marele nostru romancier dorea ca scrierea confratelui său polonez să apară cât mai grabnic şi în condiţii tehnice cât mai bune, pentru ca sprijinul dezinteresat pe care i-l acorda cu atâta râvnă, să fie cât mai eficace.
În asemenea condiţii, nu e deci de mirare că Liviu Rebreanu a scris şi prefaţa la volumul Panica vine din văzduh. Prefaţa reprezintă nu numai un document al vremii, nu numai un act de caldă umanitate, nu numai un act de acţiune cetăţenească al lui Rebreanu, ci şi un act de curaj civic, îndrăzneţ. Fiindcă lucrurile acestea se petrec în anul 1940, când România se afla în plină dictatură fascistă introdusă de fostul rege Carol II şi în preajma înscăunării regimului legionar-antonescian. Iar în prefaţa sa, exprimându-şi compasiunea pentru grelele suferinţe ale poporului polonez, Rebreanu condamna implicit, hitlerismul şi fascismul” (art. cit., p. 173).
Să ni-l reamintim ca pe un martir al libertăţii de gândire şi exprimare măcar în România, unde i-au crescut aripile speranţei…
Comentarii