Aveam patruzeci de ani şi un pic. M-am decis să părăsesc ţara, care nu-mi oferea ce-mi doream. S-au împotrivit ai mei. Copiii, care atunci erau mici, soţul, care susţinea că avem perspective. Să nu mai spun ce dramă am stârnit părinţilor! Erau la modă atunci vizele pentru Canada, America. Întreaga familie ne încadram în bareme. Studii, vârstă, cunoscători de limbi străine. Oameni aşezaţi, cu putere de muncă. Tot tacâmul pentru un alt tărâm.
Minoritatea se supune majorităţii. Am fost nevoită să renunţ. Conştientizam că îmi fac datoria faţă de ţară. Zicerea aceea de care se cramponează mulţi, ce faci tu pentru ţară, nu-mi era străină. Şi ştiam că pentru ţară fac câte ceva. Adică aveam o meserie, educam atâţia tineri. Aveam o familie serioasă, cuminte, muncitoare.
Sorţii au decis să rămân în ţară. Nu mi-a fost uşor să abandonez ideea şi să mă confrunt în continuare cu o realitate de care nu eram străină. Trecusem după ’90 câteva obstacole prin propriile forţe. Dar bătălia mea cu mentalităţile, de care am crezut cu naivitate că ne-am scuturat, nu s-a sfârşit. Eram tânără, puternică, dinamică, creativă, cu atitudine civică şi spirit critic. Mă credeam invincibilă!
Crescută în spiritul dreptăţii, mă încăpăţânam să o descopăr în drumul meu, chiar dacă de multe ori sufeream. Epocile în care am vieţuit m-au învăţat multe. Copil fiind, am suferit alături de părinţi şi bunici colectivizarea forţată. N-am înţeles din ce motiv ni s-a luat pământul, de ce am rămas fără animale, de ce duba cu geamurile vopsite „plimba” în miez de noapte bărbaţii îndărătnici. Era vârsta întrebărilor.
Am înţeles lacrimile amare ale mamei şi bunicii, am înţeles jalea lor când treceau pe lângă fostele noastre pământuri. Am înţeles atitudinea majorităţii faţă de o minoritate venită peste noapte la conducere, minoritate bezmetică şi nedezmeticită de modul în care i-a „surâs” destinul fără să mişte un deget. Destinul i-a ales, sau poate ei, în nevrednicia lor, au ales.
Ca să le îmbunez sufletul rănit de nevolnicii, m-am încăpăţânat să studiez. Nu m-am lăsat înfrântă şi aşa a făcut întreaga mea familie. Eram toţi drepţi şi neînfrânţi. Departe de mine invidiile, egoismul, continuam calea dreaptă care mi-au sădit-o ai mei în suflet. Tăria lor mi-a fost exemplu. Ştiau să treacă demni peste nedreptăţi.
Şi a venit o epocă a dezlegării la libertate. Libertatea de a minţi, de a corupe, de a te fofila, de a te căţăra, de a fura. Atenţi la schimbare, la viclenii, „oamenii momentului” au prins frâiele. Şi la noi istoria se repetă. Ciudată istorie. Unii din copiii sau nepoţii celor care mi-au jignit grosolan părinţii şi bunicii, au jignit poporul român, au ajuns la conducere.
Eram pregătită să mă zbat şi să mă lupt pentru ce consideram că merit. Am rămas în ţară, voi demonstra că se poate. E adevărat, cu efort peste măsură. Fără să mă strecor, să mă preling pe lângă potentaţii vremii. Mi-am pus priceperea şi îndemânarea creativă în slujba tinerilor, pe care am încercat să nu-i dezamăgesc.
Nu mă dau bătută şi nu mă dezarmează răutăcismele. Sunt la modă. Glumesc şi mă binedispun răutăcioşii. Îşi cheltuie energiile în van, eu mă încăpăţânez să exist, să trăiesc frumos. Descopăr în jurul meu oameni compatibili cu personalitatea mea, cu optimismul meu.
Unii au încercat să mă dărâme, mai încearcă şi acum. Eu le răspund prin profesionalismul meu. Afirmă că sunt foarte, că sunt prea, că am o vârstă. Zâmbesc. Nu realizează că toţi avem o vârstă. Mă bucur că la vârsta mea am avut atâtea reuşite profesionale, şi chiar personale, şi cu certitudine voi mai avea. Nu din vanitate, ci prin muncă. Tinereţea pe care o simt că sălăşluieşte în atitudinea mea cred că deranjează.
Mai aştept un timp al schimbării. Eu încă mai cred că va veni. Pentru mine şi alţii asemenea. În care minciuna să nu aibă rang princiar, în care să ai prieteni de nădejde, în care dreptatea şi adevărul să nu fie în chingi, în care să cred că visele încă mi se pot împlini. Iar eu recunosc luptătoarea din mine.
Prof. JENICA ROMANICĂ,
Vatra Dornei
Comentarii