Ca şi în alte orizonturi bucovinene, la Bucşoaia se instalează o comunitate mică de colonişti, în majoritate germani, în anul 1810. Nepotul marelui industriaş Anton Manz, pe numele său Karl Kalita, înfiinţează aici câteva ateliere industriale în apropierea podului ce uneşte Bucşoaia de Frasin, pe malul drept al râului Suha, pentru a putea beneficia din plin de forţa hidraulică a acesteia. „Zona industrială” numită Hammergasse (Uliţa Ciocanelor) cuprindea un furnal, o forjă şi o instalaţie ce producea potasă încă din 1803 (formă rudimentară de valorificare a lemnului prin ardere). În anii buni (lemn ieftin, preţ scăzut al forţei de muncă), la aceste stabilimente lucrau câteva zeci de persoane la care se adăugau ţapinarii, cărăuşii, cei ce produceau mangal, plătiţi de acelaşi Kalita. La cererea repetată a muncitorilor de a li se asigura serviciile religioase, patronul le-a pus la dispoziţie o casă. Într-o cameră s-a amenajat o capelă cu câteva icoane şi cărţi de cult, în cealaltă s-au pus bănci şcolare. Tinda despărţitoare a funcţionat şi ca sacristie. O altă mică clădire a fost repartizată învăţătorului. K. Kalita şi, mai apoi, fiul său, Iulius, s-au angajat să asigure jumătate din leafa învăţătorului, adică o sută de florini. Astfel, a apărut la Bucşoaia în 1816 (probabil toamna) o şcoală particulară, catolică, germană. În colecţia de acte adunate şi publicate de Miron Călinescu (Normalien der Bucovinaer gr. or. Diöcese von 1777 – 1886, tom III, Cernăuţi, 1893), Ordonanţa Nr. 35 384 din 7 iulie 1844 indică datele apariţiei primelor 14 şcoli, printre care şi Bucşoaia. Prin zonă se mai înfiinţaseră şcoli la Câmpulung (1785), Cacica şi Gura Humorului (1812), Iacobeni (1813) ş.a.
Dacă unele şcoli de acest gen (germane, rutene, maghiare, ş.a.), mai toate catolice, au avut o existenţă efemeră, Bucşoaia a rezistat. S-a transformat în şcoala trivială (Triwialschule) sau poporală în 1829 şi mixtă (1844), adică predarea se desfăşura în două limbi. Caracterul utraquist (bilingv, germano-român) se păstrează până la încheierea Primului Război Mondial, deşi legea evidenţia că în satele cu populaţie majoritar românească, şcolile trebuie să introducă limba română de predare.
În vechime, copiii, unii dintre ei, evident, se pregăteau la mănăstirile din Voroneţ şi Humor, apoi, cu dascăli ambulanţi (Gavrilovici era unul dintre aceştia, ne spun cronicile parohiei) şi pe la şcolile din Ilişeşti şi Câmpulung, unde se învăţa şi în limba română.
La început, şcoala a funcţionat cu o singură clasă. Pentru a avea două clase, numărul de şcolari trebuia să depăşească suma de 80 de copii, în trei ani la rând. Puţinii copii români ce frecventau şcoala română din localitate au fost acceptaţi după 1844, când primăria asigura o parte din întreţinerea şcolii. Spre finalul primului veac de existenţă, şcoala avea două, apoi, la 1900, trei şi chiar patru clase cu cinci posturi. Reformele interbelice şi antedecembriste au dezvoltat şcoala până la nivelul liceal (seral), cu două promoţii.
La această unitate, precum şi la şcolile ce au mai existat efemer aici (gimnaziul industrial 1938 – 1941, gimnaziul unic, 1946 – 1948 şi şcoala profesională de industrializare a lemnului, 1947 – 1957), s-au format numeroşi specialişti, după ce şi-au continuat studiile. La ceas de bilanţ prezentăm câteva nume: > Silvia Brăteanu (Balan), dr. în litere, directoarea Şcolii Normale din Cernăuţi, strămutate la Gura Humorului; > Teofil Sidorovici, ministru al Propagandei şi Comandant la Straja Ţării; > George Sidorovici, director al şcolii din Bucşoaia, ziarist şi scriitor; > prof. univ. dr. Eugenie Turenschi din Capu Câmpului, absolvent al gimnaziului industrial, mare botanist; > ing. Emanoil Twardochlib, inventator în chimia polimerilor, profesor asociat la Politehnica ieşeană, traducător, translator şi autor de carte ştiinţifică, fost elev la gimnaziul unic; > matematicianul lector univ. Vianor Boiciu, medicul de la Spitalul Clinic „Carol Davila”; Constantin Stigleţ, lector dr. la UMF Bucureşti; dr. în drept Filaret Sahlean; > prof. univ. dr. în silvicultură Sergiu Horodnic de la Universitatea „Ştefan cel Mare”; > Marilena Mironiuc, prof. univ. dr. în economie la Universitatea „Al. I. Cuza”; > Willibald Korzin, şef de lucrări la Institutul Politehnic Braşov; > Gheorghe Gemănar, director TCMM; > Gheorghe Lazăr, inspector şcolar general la IŞJ Suceava; > numeroşi ofiţeri superiori, medici, ingineri, economişti, jurişti, oameni de artă şi o pleiadă de cadre didactice.
La debut, şcoala fiind catolică a avut învăţători străini, de etnie poloneză: Sebka, Lamasch, Czerwinski, Dworzak ş.a. Primul învăţător român vine pe la 1870 (sau 1871), se numea Vasile Badale şi era din Vama. I-au urmat şi alţii. De mare rezonanţă sunt numele Dimitrie Caba, Gheorghe Brăteanu, Matei Sahlean, Gheorghe Voevidca (unii şi membri în consiliile şcolare districtuale), Leon Şandru, Dragoş Lucan, Teodor Huţan (fost profesor universitar, de liceu, deputat, mort la Canal).
Din cele câteva sute de cadre didactice perindate în timpul celor două secole de existenţă, unele, bucurându-se de aprecieri deosebite, au îmbrăcat şi haina de revizor (inspector) şcolar: Amfilochie Bocca, preot ortodox, şi prelatul Klemens Swoboda înainte de 1914, Simion Holca şi Ioan I. Brădăţan, în răstimpul interbelic, Gheorghe Vârgolici, Ioan V. Munteanu, Virgil Toma şi Simion Slevoacă, în anii din urmă.
Şi construcţiile şcolare şi alte instalaţii îşi au o istorie a lor. Alături de fosta căsuţă, numită în cronicile vechi parohiale „şcoală cu capelă”, s-a construit spre finele veacului al XIX-lea o şcoală (tot mică). Cea veche, devenită magazie, se ruinează. În faţa ei, la şosea, se ridică o troiţă lucrată la şcoala de arte şi meserii din Câmpulung (prof. I. Sârghie), ce este inaugurată la 8 noiembrie 1933 pentru cinstirea eroilor din Războiul de Reîntregire. La baza soclului s-a descoperi în anii noştri Uricul acestui monument comandat de străjerii bucşoieni. În prezent, troiţa este montată în curtea bisericii, după ce fusese dezmembrată în 1948, după scoaterea religiei din şcoli.
Între anii 1935 – 1937 se adaugă o nouă aripă a şcolii, cu două săli de clasă, cu peretele despărţitor demontabil, pentru a se da posibilitatea obţinerii unei săli mari, utilizate la serbările şcolare. De asemenea se mai ridică, lipită de şcoală, locuinţa directorului. La 2 iulie 1937 se face inaugurarea în prezenţa regelui Carol al II-lea şi a marelui voievod Mihai de Alba Iulia, care au vizitat expoziţia şcolară şi au semnat în cartea de onoare. Atunci şcoala primeşte numele de „Maior adjutant Teofil Gh. Sidorovici” şi este gratulată cu titlul onorant – „şcoală de elită”. Placa de amintire din marmură neagră, inscripţionată cu litere aurite, montată lângă firma şcolii, se păstrează întâmplător şi astăzi, ascunsă (şi uitată) aproape 70 de ani, în podul casei fostului director interbelic Simion Holca. A fost redescoperită recent.
Fântâna model din faţa şcolii vechi a fost zidită în anul 1940, la îndemnul şi cu contribuţia materială a Rezidentului Regal George Flondor, conducătorul ţinutului Sucevei cu sediul la Cernăuţi (după organizarea administrativă din august 1938, din ţinutul Sucevei făceau parte judeţele bucovinene, precum şi Dorohoi şi Hotin).
Clădirea gimnaziului a fost ridicată de industriaşul Karl Kalita după 1810 ca locuinţă personală, moştenită apoi de fiul său, Iulius. După falimentul stabilimentului a fost preluată de Fondul Bisericesc şi atribuită drept casă parohială până în 1910. Mai târziu, a fost cumpărată (arendată?) de familia de evrei Schärf, care mai poseda o moară, gater şi piuă. În 1938 este preluată de primărie şi, la intervenţia lui Teofil Sidorovici, este donată şcolii, împreună cu terenul din jur, aproape un hectar, pe care s-a înălţat în 1970 şcoala nouă.
Tabăra s-a inaugurat la 6 august 1939 cu primele două serii de străjeriţe. În acest spaţiu, de peste 14 ha, anterior se amenajaseră un stadion, alei, tribune pentru cea mai grandioasă manifestare străjerească de la 2 iulie 1937, unde au participat 4000 de arcaşi (străjeri) şi 50000 de privitori. Suita regelui, ce venea din Polonia cu trenul, a înşiruit de la gara Frasin 50 de maşini cu personalităţi de prim rang: preşedintele Consiliului de Miniştri – Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine – Victor Antonescu, ministrul Muncii – Ion Nistor, generalii Manolescu, Corteanu, Pârâianu, ministrul SUA la Bucureşti, consuli, prefecţi, oameni de afaceri etc.
Încă din prejma războiului tabăra a găzduit Arhivele Statului din Cernăuţi, director, T. Bălan; după Ultimatum, soldaţi şi rezervişti în timpul concentrărilor, genişti sovietici (sept. 1944), spital de urgenţă pentru bolnavii de tifos (1945), şcoala de ucenici (1947) şi, mai târziu, mii şi mii de elevi şi profesori. Se renunţă la solarii şi căsuţe în favoarea a două blocuri-cămin încăpătoare şi moderne. În 1984, ca să dăm un singur exemplu, fiecare din cele şase serii a câte 1400 – 1600 de tineri însumate au format aproape 9 000 de elevi şi profesori comandanţi, din toate ungherele ţării, îndeosebi din Dobrogea, capitală, Muntenia şi Oltenia. În ultimele decenii activitatea s-a redus până aproape de desfiinţare.
Această aniversare – credem – şi-au reamintit-o forurile interesate de la nivel local şi judeţean şi o vor cinsti aşa cum se cuvine, două sute de ani aşezaţi peste activitatea şcolii nu sunt puţini.
La ceas aniversar, urăm tuturor elevilor, părinţilor acestora, cadrelor didactice şi locuitorilor din Bucşoaia la mulţi ani!
ION NETEA,
fost profesor al şcolii
Comentarii