Când încep să apară în oraş, dintr-odată, multe chipuri cunoscute, atunci ştiu că e august, luna reîntâlnirilor, când vine acasă şi diaspora mea.
A venit nepotul meu, din Belgia. El şi soţia sa au adus-o bunicilor topiţi de dragul ei pe cea mică, mai mare cu un an şi mai frumoasă decât cel mai frumos copil din lume, că aşa cred toţi bunicii despre nepoţii lor şi bine fac.
Prietena mea a venit din Veneţia, cu dor de casă şi cu griji împărţite între bătrâna mamă bolnavă şi mult mai suferindul tată-socru, pe care l-a şi condus spre cele veşnice în timpul petrecut acasă. Lacrimi de bucurie, lacrimi de durere, le-a plâns pe toate.
A venit vecinul meu, din Germania. În fiecare an mă încearcă nostalgia copilăriei când îl văd, alături de alţi „băieţi”, dintre care mulţi îi sunt prieteni de pe vremea când erau de-o şchioapă, stând, în părculeţul de lângă bloc, la taclale. Deh, uneori şi la o bere, sper că el le face cinste.
Am zărit-o de câteva ori şi anul acesta, cum mi se întâmplă în ultimii ani, pe vecina mea de cartier. E cu soţul ei italian şi cu fetiţa lor, au venit să-şi viziteze ce-a mai rămas pe aici din neamuri. Nu e uşor să conversez cu cea mică, dar mă înţelege şi îmi răspunde, bisilabic, dacă nu e prea somnoroasă ori toropită de căldură.
Cu un alt vecin şi cu soţia lui, minunaţi oameni, m-am întâlnit anul acesta la unul dintre marile magazine pe care le vizitezi când vrei să mai repari sau să înlocuieşti ceva prin casă. Copiii lor, mari acum, au terminat şcolile, se gândesc să mai facă ceva la apartamentul în care îşi depozitează visele peste an. Mai stau câţiva ani în Italia, cât să-şi pună la punct una-alta.
Premieră pentru mine, anul acesta: a venit cel de grija căruia mă mişc cu încetinitorul prin casă, să nu îi stric somnul dulce de dimineaţă. Copilul meu, pe care îl iubesc până la cer şi înapoi de un milion de ori şi parcă şi mai mult, de când, în ziua în care, aşteptându-l, am citit pe pagina sa de Facebook că „zboară de acasă, acasă”.
Comentarii