La casă, cu gulerul tricoului ridicat, un domn iritat părea că nu pricepe cât are de plătit. A scos din buzunar un teanc impresionant, e puţin spus impresionant, credeţi-mă, de bani româneşti şi străini şi i-a cerut casierei să extragă suma datorată, timp în care căuta privirile celor din jur. M-am gândit în acel moment ca nu cumva, doamne fereşte, să dea o idee unui nefericit, care a văzut cu ce comoară umbla nemulţumitul la el.
Am scris atunci, într-un ziar care întotdeauna şi-a respectat cititorii, pentru că asta am crezut de cuviinţă. Nu despre diaspora, ci despre omul infatuat, fără educaţie, fără bun simţ sau cei şapte ani de-acasă, cum doriţi să-i spuneţi.
Nu sunt în măsură să vorbesc despre cei plecaţi din ţară, chiar dacă am familie, prieteni şi oameni dragi departe de mine, dar despre cel care te sfidează şi uită să respecte ceea ce, în altă parte a lumii, de frica legii sau a altor represalii, o face, pot să îmi dau cu părerea. Despre cel pentru care ţara din care a plecat nu reprezintă decât suma unor nemulţumiri personale pe care le condamnă subiectiv pot scrie. În august sunt mai vizibile, dar nu despre diaspora este vorba, chiar daca subiectul convine multor doritori de faimă şi scandal şi e uşor de speculat pe seama lui.
Cum nu am putut solicita actul de identitate ale subiecţilor nemulţumirii mele şi să scriu clar şi la obiect, cum şi-ar fi dorit unii, am ales să-mi exprim nemulţumirea şi dezamăgirea în felul în care am făcut-o. Omul bine intenţionat a înţeles, sper, ce am vrut eu să spun, a priceput ironia şi sensul spuselor mele.
Ceilalţi, care nu admit decât adevărul ce le serveşte mai bine, au înţeles ce le-a convenit mai mult. Sensul rândurilor mele a fost răstălmăcit, mai ales în mediul virtual, mi s-au aruncat cuvinte dure, am citit comentarii care m-au revoltat, dar, mai ales, m-au îndurerat, că om sunt. Da, au fost şi oameni care mi s-au adresat civilizat, reproşându-mi o oarecare generalizare. Pentru ei am scris aceste rânduri. Am devenit ţinta multor nemulţumiri legate de cei rămaşi în ţară, exprimate, în unele cazuri, în formulări de nereprodus. Mi s-a scris că încerc să dezbin diaspora, că nu am respect pentru omul ce munceşte din greu în străinătate şi că nu am idee despre ce înseamnă sacrificiu şi dor de casă. Că mă bag în seamă doar aşa, să-mi fac trafic pe pagina de socializare şi că altceva nu mai are presa de scris în România şi se ia de diaspora, o dată pe an, în august. Atacuri la persoană? Nu le-am mai numărat.
Eram la Stockholm şi, într-o duminică dimineaţa, a sunat o doamnă la uşă. I se părea că din apartamentul nostru se aude un plânset de copil. Văzând mirarea de pe chipul feciorului meu, care nu pricepea de ce sună la noi din moment ce nu deţineam niciun plângăcios, i-a replicat, în engleză: „În Suedia, ne pasă!”. O amică care locuieşte acolo mi-a „tradus” că, de fapt, bătrâna doamnă ne-a semnalat preocuparea ei că am avea un copil care plânge de prea multă vreme, copil ce se afla, de fapt, într-un apartament alăturat, de soarta căruia se arăta îngrijorată. Câţi dintre domniile voastre ar fi făcut asta?
Oamenii cu bun-simţ se autoeducă – că nu au avut norocul s-o facă la timp, din diverse motive, în familie, la şcoală sau în societate –, de la semenii lor mai norocoşi. Cum procedăm cu ceilalţi, trecem indiferenţi pe lângă? Unii fac legi, mai bune ori mai puţin bune, alţii le aplică sau nu, câte unul mai cu simţ civic trage de mânecă; eu, pentru că atâta ştiu, am scris. Pentru că mi-a păsat.
Închei, cu gândurile scrise de o doamnă părtaşă la o discuţie internautică pe o temă apropiata rândurilor mele, aflată în situaţia de a fi în diaspora în mai multe ţări: „Diaspora nu înseamnă decât departe de casă. Cum se numeşte însă când suntem departe de bunul simţ?”.
Comentarii