Motto: „Iubesc istoria României cu o ură grea”
(Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României)
După ce Republica îşi va înmormânta „regina”, nu oriunde, ci în necropola regală, şi poporul va plânge până i se vor toci ochii pentru că, vorba cronicarului, „a scăpat de mult bine şi de multă apăsătură”, vom mai jeli un an, doi, nu singuri, împreună cu planeta, treptat ne vom linişti pentru că, nu-i aşa, „Regele a murit, trăiască regele” (aşa se spunea în Franţa până a nu scăpa de podoaba Ludovicilor!), ne vom relua treburile de acolo unde au rămas şi ne vom bucura că îl mai avem pe ex-regele Mihai, cu Margareta, cu Duda, cu toată familia, chiar şi Nicolae, nepotul, cu toţii vor face lobby pentru România, ca să nu credeţi cumva că sunt inutili ca o glazură de sare pe un tort aniversar.
Şi, cum suntem în luna august, va trebui să ascultăm din nou interviurile date de exul nostru, cum s-a luptat el cu Antonescu, cu ruşii, cu comuniştii, cu toată lumea care-i spunea de la obraz că este un întreţinut prea scump şi incapabil să încrucişeze două beţe, apoi, să nu uităm, ne-a spus-o de nenumărate ori, el s-a jertfit pentru ţară, a semnat actul de abdicare pentru că Groza şi Dej l-au şantajat, aveau la beci 1.000 (una mie) de tineri pe care, dacă nu semna, îi împuşcau! Apoi, cât a suferit el şi familia în exil! Nu avea bani de pâine şi, atunci, mai vindea câte un tablou sustras din tezaurul naţional! Deja începe să-mi fie lehamite de lamentările „regale”, de eroismul de care a dat dovadă la 23 august 1944, când a făcut şi dat lovitura de stat, l-a luat de guler pe Antonescu şi l-a băgat, unde credeţi?, într-o debara. În timp, evenimentele se lustruiesc, cele minore capătă o aură de eroism şi, dacă nu ne uităm pe documente, putem crede că puricele s-a făcut elefant.
Să începem cu începutul, cu opoziţia lui, a regelui, faţă de Ion Antonescu. În primul rând, să consemnăm că Ion Antonescu, conducătorul statului, l-a făcut rege, apoi, tot la iniţiativa lui, după căderea Odesei, în noiembrie 1941, i-a acordat gradul de mareşal, grad nerefuzat, apoi, pentru reciprocitate, regele l-a înaintat pe general la gradul de mareşal. Vedeţi, şi atunci se dădeau gradele militare aşa cum le dădea Băsescu lui Oprea. Ăsta, Oprea, cu interesul naţional, dacă nu-l lua DNA-ul, precis ajungea mareşal.
Era împotriva războiului? Păi atunci, fiind prin Constituţie el, regele, capul (şeful) oştirii, de ce-a semnat toate actele de război? Altceva trebuie spus: Toţi, toată suflarea, au fost de acord cu războiul pentru eliberarea nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa şi Basarabiei, dar armata ajunsă la Nistru trebuia, conform oamenilor politici şi şefilor militari, să se oprească, să nu continue războiul alături de Germania, deşi Hitler insista la o angajare totală în războiul din est, pentru distrugerea Uniunii Sovietice. Trecerea Nistrului însemna că războiul nu mai avea caracter naţional, ci personal, era al lui Antonescu. Opozanţii şi toţi strategii de cabinet dădeau exemplu pe Mannerheim al Finlandei, care n-a trecut graniţa ca să atace, să spunem, Leningradul de atunci.
Opoziţia regelui faţă de Ion Antonescu avea un caracter personal, era orgolios şi neputincios în faţa personalităţii generalului care nu-i acorda niciun credit. La întâlnirile avute cu Antonescu, regele era însoţit de mama sa, regina Elena, grecoaica, şi toate aceste întâlniri s-au terminat cu scântei. Nu din cauza războiului, nu, ci datorită faptului că, în vreme de război, trebuia să se reducă cheltuielile Casei Regale, trebuia redus personalul, trebuia să se facă economii pe care regele nu era dispus să le facă. În schimb, regele n-a refuzat să viziteze frontul, să viziteze pe Hitler, iar opoziţia lui faţă de război s-a manifestat după marile înfrângeri ale armatei germane şi româneşti de la Stalingrad (Volgograd).
Duşmănia faţă de Ion Antonescu, Mareşalul, s-a manifestat pe toate planurile la generalii de cabinet, la Sănătescu, de exemplu, care era şeful Casei Militare Regale. Acesta, care pretindea că ştie şi dedesubturile vieţii lui Antonescu, îi împărtăşea lui Ioan Mocsony-Stârcea, Mareşal al Curţii Regale, secrete care nu se spun de către un om de lume: …Antonescu, mereu în braţele femeilor mult sub nivelul lui, a sfârşit în acelea ale dnei Maria, care-l captase prin complexul milei, pentru umilinţa, supuşenia şi abnegaţia ei şi-l separase de lumea vechilor săi prieteni şi camarazi de arme… limbile rele spuneau… că înainte de întâlnirea ei cu colonelul de atunci, care era al treilea ei soţ, primul fiind un comisar de poliţie, iar al doilea un izraelit bogat, emigrat la Paris… Sănătescu mi-a spus atunci ca un mare secret că Antonescu era demult luetic (sifilitic!), tratat fără succes deplin la Paris şi că efectele bolii apasă asupra sistemului său nervos”.
Evident, opoziţia nu cuprindea numai Sănăteşti. Îi aflăm în opoziţie pe Mann (se dădea mare şef!), pe Dinu Brăteanu, pe Titel Petrescu şi pe comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la care adăugăm pe generalii Iacobici, Mihail şi alţii. Nu trebuie uitaţi cei din Ministerul de Externe, diplomaţii cu rol deosebit la debarcarea lui Antonescu.
Comentarii