Fascinaţia amintirii dintr-un ghem de poveste

 Printre cei care ostenesc să prindă în plasa cuvintelor vigoarea unor imagini şi sentimente, să descopere, prin rostirea neaşteptată şi proaspătă de vorbe, modalităţi de a privi în trecut şi prezent, se numără şi Emil Simion, autor al mai multor cărţi, ultima apărută recent la Editura „George Tofan”, Suceava, cu titlul Poveste de poveste… fascinaţia amintirii. Cu o copertă interesantă, cuprinde optsprezece texte, inegale ca întindere, care surprind oameni şi locuri, simplitatea descrierii conduce direct sau indirect la profunzime, iar apetenţa pentru un limbaj în deplină concordanţă cu miezul textului este evidentă: Dimineţile încep şi ele să-şi pună din când în când straie de ceaţă, aerul alunecă pe lângă noi, gata să sărute razele soarelui încă darnic. Nori albi şi somnoroşi, înecaţi într-un soi de scamă, încearcă să atingă timid zarea, apoi se retrag spre împărăţia lor. Ne cheamă spre ea toamna din frunze! Ne cheamă spre ea, ademenitoare poveste, cu miresme din dragostea ei pentru inima noastră, încât amintirile, smălţuite din focul timpului, devin insuficiente pentru a mai întoarce măcar o zi dintr-un capăt de lume… (p. 5).

Prozele din această carte sunt savuroase, optimiste, satirice, melancolice, ca şi viaţa într-un labirint de sentimente şi trăiri pe care omul le poartă cu sine, înflorind amintiri.

Autorul ştie să strecoare discret, uneori picant, un umor sănătos, să extragă comicul din situaţii neaşteptate: Uşa de intrare spre viaţa veşnică, un text dens, inspirat dintr-un caz real, care ar trebui să întristeze cititorul, dimpotrivă, creează stări ilariante încă de la început. Disputa dintre cei doi soţi în a alege între construirea unui cavou (garsonieră) şi respectarea Sfintei Scripturi, începută în prag de dimineaţă, la servirea cafelei, se inflamează cu răspunsuri pe măsură: – Nici până acum nu ştii ce scrie la Sfânta Scriptură, credinciosule ce eşti?… Din pământ venim, în pământ ne ducem. Ai înţeles?… Cu banii irosiţi pe ea n-ar fi fost mai bine să facem două, trei excursii, unde vrei tu, îl întrebă ea pe un ton pe care nu îl mai auzise cam de mult: calm, atrăgător, cald. (p. 184)

Modul cum procedează soţul aruncând deodată toţi banii meşterului de la cimitir, fără a negocia, fără martori, lipsa de seriozitate a celui în câştig, tot amânând lucrarea, irită pe potenţialul perdant:

– E frumos, omule, ce faci? De fapt ceea ce nu faci, în cazul meu. Mi-ai luat banii şi acum nu-ţi pasă? Nu-i adevărat?

– Nu vă supăraţi, interveni hotărât meşterul. Nu v-aţi exprimat corect!

Păgubaşul fierbea de mânie şi abia se mai abţinea.

– Bine că te ţii de glume în loc să lucrezi la garsonieră…

– Nu, nu v-am luat banii, să fim înţeleşi! Dumneta mi i-ai dat din toată inima. M-ai pus repede să întind palma dreaptă şi mi-ai numărat cu voce tare până la ultimul… Caragiale! Aşa sau nu? şi începu să râdă. (p. 185)

Sursele de inspiraţie îi sunt diverse, alese cu grijă, şi se poate observa o linie de consecvenţă a scrierilor sale, cu certe posibilităţi de diversificare. Cartea lui Emil Simion trezeşte bucurie, citind-o te simţi parcă într-o continuă conversaţie cu personajele într-un dialog tăcut pe care îl antrenează cuvintele. Lectura ei captivează şi strecoară un fel de rezonanţă afectivă în suflet. Autorul poartă încă în minte unele imagini dramatice, trăite la vârsta adolescenţei: Aceia dintre noi care avem origine ţărănească nu putem uita, oricât am vrea, prin ce vremuri au trecut părinţii noştri în perioada colectivizării agriculturii, momente care le-au mutilat sufletul, le-au spulberat năzuinţe, îngenuncheaţi mişeleşte de un regim odios. Nopţi nedormite, dispariţii temporare de acasă, chemări repetate la primărie şi miliţie. Li se vâra în ochi, în suflet, cererea pentru a fi semnată, ceea ce însemna o deposedare de existenţa ta ca individ, fără pământ, fără atelaje şi animale de muncă. Mi-au rămas definitiv întipărite în minte acele seri prelungite la lumina scăzută a lămpii cu gaz, când părinţii, cuprinşi de teamă, cumpăneau îndelung asupra viitorului familiei noastre. (p. 74)

Emil Simion evocă şi o serie de destine, filtrate atent prin propriul suflet, într-o derulare epică atrăgătoare, bine reuşite (Doamna Mimi, Destin, Poveste de poveste), altele aduc în atenţia cititorului şi o altă faţă a scriitorului, capabil să asimileze până în cele mai mici detalii o serie de elemente ce conturează chipuri ironice şi ironizate, mişcându-se dezinvolt în situaţii ilare, trecerea de la o stare la alta, aparent neobservată, replicile spontane şi de mare efect (Paltonul, Măturoaie şi Festival, Isprăvi unicat, Un ban grămadă) pot da un răspuns sincer la întrebarea autorului de pe ultima copertă: Oare am reuşit? Da, pentru că lectorul va descoperi şi acele mărunte calităţi care dau textelor frumuseţe şi valoare.

Nuvela Poveste de poveste evidenţiază şi alte valenţe ale scrisului lui Emil Simion, un fin psiholog care ştie să atragă cititorul spre acel miracol al reîntâlnirii celor doi protagonişti, după ce au trăit mult prea departe unul de celălalt, fără a mai comunica, de mult, din perioada tinereţii, legaţi însă prin nişte fire speciale, asemenea cristalelor din interiorul unei formule chimice. Abia spre sfârşitul vieţii, jarul mocnind al sentimentelor şi crezul lor în iubirea din cei mai frumoşi ani au devenit realitate:

– Ştii, Ela, e greu să treci peste anumite momente ale vieţii. Totul e să ştii să le depăşeşti, să le depăşim, de fapt. Tu rămâi pentru mine rolul de dirijor, în continuare, râse Mitaş. Astăzi ce mai pui la cale? Vremea se anunţă frumoasă. Ca şi viaţa din vis, zeci de imagini, abia observate odinioară, se urcau din adâncuri şi însufleţeau închipuirea celor doi. În sufletul lor se iscau mişcări noi.

– Cum ai spus şi tu, Ela, alaltăieri, copiii sunt acum cu rostul lor, bine porniţi, iar noi să încercăm să ne trăim restul vieţii ce ne este dat, aşa cum vom decide. (p. 59)

O reală poveste de dragoste care mişcă şi pe cel mai împietrit suflet, două destine regăsite după zeci de ani, care încearcă să ducă timpul înapoi, să profite de orice oportunitate de a fi fericiţi. Tulburătoare pagini dezvăluie trăirile reîntâlnirii lor, după ce fiecare pierduse, aproape în aceeaşi perioadă, perechea de-o viaţă.

Am urmărit evoluţia scrierilor lui Emil Simion şi am apreciat stilul decent, fraze adesea molipsitoare în a da lecturii voluptate, o discretă distribuire a elementelor de figuraţie artistică, o anume reflecţie stârnită chiar şi de un singur cuvânt. E un scriitor entuziast şi concis, capabil să înveşmânteze inspirat cuvântul scris, să creeze pagini care îl reprezintă cu adevărat.

Poveste de poveste – fascinaţia amintirii exprimă ritmul sufletesc al autorului, urmând variaţiile sale lăuntrice, complexitatea unor împrejurări concrete de viaţă, într-o alcătuire artistică unitară, o carte prin care autorul câştigă simpatia cititorilor.

GRIGORE ROSNICHI,

un udeştean de la Bucureşti

P.S.: Citesc cu plăcere publicaţia dumneavoastră şi, de multe ori, mă face să mă simt ca acasă.

Consider că ar fi o surpriză plăcută şi totodată o cinste pentru mine să scriu despre autorul cărţii, care mi-a fost director în perioada studiilor gimnaziale la Udeşti, numai dacă aceste rânduri vor vedea lumina tiparului.