În politică, dacă negociere nu e, nimic nu e, nici chiar democraţie, pentru că democraţie înseamnă participarea tuturora la rezolvarea treburilor publice. Iar negociere fără o bună comunicare din partea instituţiilor statului înseamnă pierdere de vreme sau amânarea sine die a rezolvării. De demonstrat.
În esenţă, aceasta este situaţia actuală din Turcia: în loc să se aşeze la masa negocierilor cu opozanţii, despre care ştia bine că există şi că au destule nemulţumiri, unele de natură constituţională, altele vizând respectarea legilor şi a drepturilor cetăţeneşti, preşedintele Recep Tayyip Erdogan a considerat că interesele ţării sunt altele, iar politica sa e justă; în loc să rezolve situaţiile critice, inclusiv de natură politică, scoase la iveală de presă şi justiţie, a luat măsuri coercitive, eufemistic vorbind, împotriva acestora; deşi ştia bine că armata este garantul Constituţiei şi al democraţiei laice, încă de pe vremea fondatorului republicii, Mustafa Kemal Atatürk, decizii importante ale sale n-au mai ţinut cont de prevederile constituţionale, forţându-le; intervenind de partea preşedintelui, imamii, muezinii, în numele lui Allah, au scos lumea în stradă, aşezând Islamul între puterile statului…
În aceste condiţii, nici nu mai era nevoie ca serviciile secrete, inclusiv ale armatei, să-l prevină despre iminenţa unor încercări de lovitură de stat, căci în Turcia astfel de evenimente dureroase, uneori tragice, ca acum, se succed cu o anume regularitate. Erau doar chestiuni legate de timp şi formule strategice.
Însă, odată cu anihilarea loviturii de stat, necazurile leadershipului turcesc nu dispar, ci se înmulţesc şi se agravează: justificarea numărului uriaş de victime, arestarea a aproape 3000 de judecători şi tot atâţia militari, cei mai mulţi cu grade şi funcţii înalte, înlăturarea din posturi foarte importante a funcţionarilor neloiali, scăderea bruscă a lirei turceşti şi a investiţiilor străine, paralizarea relaţiilor economice şi a schimburilor comerciale, diminuarea spre dispariţie a turiştilor străini etc.
Sunt îndeajuns de contrariat, însă, de altceva: cu câtă dezinvoltură şi political correctness s-au aruncat asupra subiectului destui politicieni şi analişti români, unii chiar dintre participanţii la evenimente asemănătoare, ca şi cum în România socotelile cu perioadele respective ar fi fost de mult încheiate. Ceea ce dovedeşte că ne e mai uşor să privim în curtea vecinului decât să ne apucăm să ne-o asanăm pe a noastră. E clar că astfel de lecţii se învaţă greu.
Veţi spune că la noi lucrurile au ajuns într-un punct din care nu se mai pot întoarce, dar uităm că nici după 26 ani crimele revoluţiei şi ale multelor mineriade încă au autori necunoscuţi sau nu răspund penal, că jefuitorii unei bune părţi din averea ţării încă n-au fost toţi aduşi în faţa judecătorilor, că mulţi dintre decidenţii politici, în interes personal, îşi fac mai departe mendrele atacând justiţia…
Cât despre cultura negocierii politice, să avem pardon, dar mai toţi marii noştri lideri socotesc sub demnitatea lor să se aşeze la aceeaşi masă cu opozanţii şi să vadă împreună care e cea mai bună soluţie. Ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Iliescu ar fi negociat cu regele Mihai după revoluţie cea mai bună soluţie pentru România, dacă s-ar fi aşezat la masa discuţiilor cu Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu şi cu liderii protestatari din 13-15 iunie ori cu Petre Roman în septembrie 1991? Cu câţi ani am fi avansat mai repede?
Cei mai mulţi, însă, dispar din politică sau mor cu credinţa că numai ei deţin adevărul, că numai soluţia lor e bună, că toţi ceilalţi nu sunt de încredere, nici în stare, că habar n-au, sunt duşmani, nu-şi iubesc ţara, nu-şi respectă poporul, electoratul, acuze care ne ţin în loc de atât amar de ani.
Or astfel de inşi evită cu bună-ştiinţă buna comunicare, ba din contra, manipulează opinia publică, se folosesc de mercenari mediatici şi de oameni de influenţă pentru a-şi păstra sau spori puterea personală şi a grupurilor, a clanurilor proprii. Şi o fac în numele nostru, al poporului, al României. Q.e.d.
Comentarii