Parfum de lăcrimioare

Autogara din oraşul acela închipuit, prăfuit şi vetust era burduşită de călători. Arşiţa începuse brusc, după o ploaie cu furtună, iar curbura nevropată a vremii se citea pe chipurile tuturor. Unii păreau bucuroşi, de-ţi venea să te întrebi ce naiba îi mai poate bucura. O voce parcă îţi şoptea să nu gândeşti aşa, cu prea mare uşurinţă, la făcăturile necuratului. Spune „Doamne, păzeşte!”. Da. “Bine că plouă!”, zicea o babă înfăşurată într-un şal gros, pornită pe drumuri, de undeva dintr-un sat de munte. Autobuzele soseau pocnind din toate încheieturile. Deşi noi, păreau vechi de când e lumea. „Românul nu ştie să păstreze”, zicea tot baba. Aş fi numit-o altfel, dar tot ea mi-a spus că o bătrână e neputincioasă, o mătuşă e femeia cu nepoţi, iar o doamnă în vârstă stă la coadă la pensie. Ea cică nu e nici fără putere, nici nu are nepoţi. De pensie nici nu poate fi vorba. „Sunt o babă verde, fără urmaşi. Nu am bani, dar mă tem de Dumnezeu”, a zis către mine, scuturând o batistă veche, îngălbenită şi cârpită cu aţă roşie. Baba tot căuta ceva într-o sacoşă mare şi ruptă. Din când în când molfăia o bucăţică de pâine sau învârtea o bomboană cu mentă, şi aceea veche, socoteam eu, după ambalajul decolorat şi puţin rupt. Pe bănci erau şi doamne în vârstă, cu buze subţiri, rujate cu roşu aprins şi mirosind a parfum de lăcrimioare din bazar. „Dacă mai durează mult, o să vomit”, gândeam, cu capul gata să-mi cadă peste baba care se tot încheia la jacheta împletită. Să porţi pe caniculă haină din lână tot e ceva! Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi pe noi, ăştia care tot timpul suntem în călduri! Vine un timp în viaţă doar pentru gheţuri – gândeam eu, tot ca să îmi omor aşteptarea. Toaleta nu era departe de noi, aşa că îi puteam vedea pe cei care intrau şi ieşeau, deşi era clar că unii şi-ar fi dorit intimitate. Unora nu le păsa. Că doar acolo e locul în care până şi regele merge fără coroană. Când doamna îmbrăcată în verde a intrat în toaletă, lumea a întors capul brusc. Era o femeie foarte frumoasă şi elegantă, rătăcită parcă din altă lume. „Ce faci doamnă, te pişi pe jos?”, s-a auzit glasul îngrijitoarei ştirbe, care împărţea hârtia igienică, aşa cum ai împărţi biletele la loto sau buletinele de vot. Soarta. Urina se prelinsese pe sub uşa cabinei în care intrase femeia frumoasă, iar cei prezenţi aveau pe faţă un zâmbet dispreţuitor, pe care îl ai când vezi un om beat şi murdar. Baba de lângă mine s-a ridicat şi a mers spre cabină. Femeia a ieşit păşind dreaptă, cu capul sus, fără să spună vreun cuvânt. Baba a ajuns-o din urmă, le-am văzut vorbind, femeia s-a agăţat o secundă de umărul babei şi apoi s-a îndepărtat fără să privească înapoi. „Fire-aţi ai dracului, cu parfumul vostru de lăcrimioare! Ce vă hliziţi?”, a strigat baba către feţele cucernice, care îşi dădeau coturi. Era singura din autogară cu judecata la ea. „Are zahăr mult în sânge, bre! Îi e rău! Grea boală. N-am avut decât o bomboană la mine”, a şoptit, aşezându-se din nou lângă mine, adăugând: „Să nu râzi şi să nu judeci pe nimeni, niciodată. Nu ştii care îi este necazul”. Pe babă am să o ţin minte multă vreme. Când s-a urcat în autobuz, ne-a privit ca pe o adunătură de prostovani. Îmi pare rău că nu ştiu unde locuieşte. I-aş fi trimis un sac de bomboane.