Recenta carte a medicului Florentin Haidamac, „Copiii din tren coboară la prima”, mă face să cred că, până la acest moment, autorul abia s-a încălzit. Nici gând la mine de pretenţii de critic literar, părerile de faţă aparţinând doar unui vechi cititor de carte care, lecturând de toate şi de peste tot, a râs când era de râs, a plâns când era de plâns şi a căzut pe gânduri când un text a îndemnat la asta.
În paginile volumului lansat pe 23 mai, omul din autorul Florentin Haidamac pe care îl cunoaştem este mai înţelept, mai sensibil, mai empatic, mai bun la suflet şi la scris.
Foarte drept este că poţi fi scriitorul minunat, cu cel mai grozav condei şi cea mai stufoasă frază, cu o imaginaţie debordantă care te poartă de sub pământ până la stele, dar vine o zi când nu mai poţi scrie doar despre proiecţii ale eului tău viril şi unic, oricât de simpatice şi citibile al fi întâmplările despre ele.
Pentru Florentin Haidamac a venit momentul întâlnirii cu un subiect bogat, care l-a chemat să intre în el cu mintea, cu inima, dar şi cu respect, iar cuvintele s-au aşezat, frumos, sincere şi corecte.
„Copiii din tren coboară la prima”, volum său scos în condiţii elegante la Editura „Lidana”, vorbeşte despre Cornel Manaz, un personaj, dar şi un om în carne şi oase a cărui viaţă l-a impresionat pe autor.
Pentru cine nu a aflat despre Cornel Manaz, acesta este în prezent un bărbat normal, de 30 de ani, un om cu afaceri, cu familie. În acelaşi timp este un om cu credinţă, cu surâs pe buze, un om care a învins mentalităţi pentru că înţeles la momentul potrivit că, în viaţă, decât să cerşeşti, să te resemnezi sau să loveşti şi să devii infractor, mai bine pui osul la treabă, munceşti şi ţii, chiar dacă ţi-e foame, cu demnitate, fruntea sus. Cum a reuşit un copil abandonat în maternitate să devină omul demn şi puternic este scris în cartea lui Florentin Haidamac. Aş recomanda-o nu doar ca pe o lucrare literară din care rămâi cu teme de meditaţie şi cu inima mai plină, ci şi ca pe un manual de viaţă, din care înveţi despre bine prin scoaterea, cu voinţă şi determinare, a răului ce dă târcoale la tot pasul.
Autorul povesteşte, în baza informaţiilor reale pe care le-a cules de la Cornel, de la colegii Monitorului de Suceava cu care a colaborat în scrierea cărţii, ca şi cum ar fi Cornel însuşi. Povesteşte cinstit despre anii de orfelinat, despre trăiri, percepţii, adevăruri, despre tristeţi şi bucurii.
„Când eşti asistat social te bucuri de orice ajutor. De orice cadou. De orice gest pe care cineva îl face pentru tine. Poate nu neapărat pentru tine personal, ci pentru colectivitatea în care nu tu ai ales să-ţi duci zilele. Am avut mereu oroare de cerşit. Oricât mi-ar fi fost de foame. Am reuşit să fac distincţia între ajutor şi milă.
Acum sunt întrebat de multe ori de ce dăruiesc. Sau cum de nu am devenit egoist. Izolat. Un individ pe care să nu-l intereseze nimic altceva decât să acumuleze. Dispus să calce pe cadavre ca să-i fie lui bine. Unii chiar mi-ar fi găsit scuze dacă aş fi ajuns aşa” spune, în scrisul lui Florentin Haidamac, Cornel Manaz.
Apoi dă şi răspunsul. Cartea în sine este un răspuns pentru cei care au întrebări corecte, este un drum în cuvinte, de vreo 250 de pagini, după care, la sfârşit, ai convingerea că ai coborât în gara potrivită.
Comentarii