Traian Băsescu e o personalitate-spectacol lipsită de complexe, lui potrivindu-i-se cel mai bine titulatura de actor politic. Dar nu cred să fie cineva care nu-i pricepe jocul: histrionic prin definiţie, fără a fi e vorba de conotaţii patologice, fostul preşedinte, primar al Capitalei, ministru, parlamentar… caută mereu şi cu orice preţ să se afle în centrul atenţiei publice, iar singura ocupaţie care-i permite acest lucru este aceea politică. Cine i-a aşteptat altă ieşire din prima scenă decât cu picioarele înainte s-a înşelat. De remarcat că nu este singurul personaj politic de anvergură cu un astfel de comportament.
Judecându-i acţiunile în funcţie de dorinţa de a fi mereu în centrul atenţiei, se cuvin câteva precizări: de obicei marii politicieni, cei carismatici, îşi ordonează activitatea după principii solide, numai că ghidarea după reguli şi principii nu i-ar permite lui Traian Băsescu situarea continuă în prim-plan, de aceea ele vor fi schimbate fără remuşcări după împrejurări şi cum îi dictează interesul. Iată câteva schimbări notorii:
– promovat de Victor Ciorbea ministru la transporturi în guvernul Convenţiei Democratice, Traian Băsescu şi PD îi provoacă demisia;
– după „Petre (Roman), eşti cel mai bun!”, urmează debarcarea acestuia din fruntea PD;
– scena se repetă jenant-lacrimogen cu Theodor Stolojan, cu „soluţia imorală” Dan Voiculescu, dar nu-i reuşeşte cu Călin Popescu-Tăriceanu şi cu Victor Ponta;
– schimbă peste noapte doctrina şi ideologia PD(?) de la stânga la dreapta;
– câştigă al doilea mandat în 2009 printr-o înţelegere cu combinatorii PSD de a intra la guvernare, dar după numai 9 luni îi scoate de la Palatul Victoria folosindu-se de calul troian numit Gabriel Oprea;
– promite bunăstare, locuri de muncă, remuneraţii decente ca să fie ales, dar la un an şi ceva decide tăierea salariilor cu 25%, după care steaua sa începe să apună.
Însă cele mai surprinzătoare întoarceri ca la Ploieşti au apărut după încheierea mandatelor, nimic din susţinerile sale de la tribuna Cotrocenilor nerămânând intact. Astfel, pilonii puterii sale, serviciile secrete, DNA, Justiţia (ÎCCJ) au devenit „Secta securităţii naţionale” „formată din unii şefi ai instituţiilor de forţă ale statului şi din justiţie, doctori plagiatori în ştiinţele securităţii şi în ştiinţe juridice, academicieni secreţi în securitate naţională beneficiari de rente viagere, participanţi la cursuri de securitate naţională, toţi bugetari bine plătiţi, risipiţi în toate instituţiile statului în funcţii cheie”, aproape toţi numiţi de el însuşi. Această sectă este „coruptă, avidă de putere, nelegitimă în exercitarea puterii, răspândită în toate structurile statului şi care şi-a propus să substituie clasa politică şi cu tendinţa de a influenţa şi justiţia”.
E o simplă declaraţie-bombă spre a recuceri o poziţie mediatică centrală pentru sine şi pentru formaţiunea politică de el însuşi creată? Căci în urma acestor deziceri susţinerile sale proeuropene şi pro-SUA rămân doar de complezenţă. Dădeau bine când era preşedinte, iar acuzaţiile sale actuale de colonialism, mutări în plic şi complicităţi cu justiţia dovedesc din plin caracterul histrionic.
Dacă până la încheierea mandatelor a jucat rolul de protector al Justiţiei, iar serviciile l-au slujit cu credinţă, dacă aceiaşi oameni, numiţi de el însuşi, cu mici excepţii, le conduc şi după plecarea sa de la Cotroceni, ei, bine, după ce nu le mai este şef au devenit toţi corupţi, ilegitimi, năzuind spre vârful puterii, „Statul Român părând a fi într-un proces rapid de capturare”.
Sunt convins că „justiţia” îi va răspunde punctual, cu atât mai mult cu cât, din câte ştiu, nimeni nu a făcut o declaraţie mai gravă la adresa integrităţii celei de-a treia puteri a statului de drept, numai că se naşte o întrebare complet descalificantă: când a spus adevărul Traian Băsescu, acum când vede numai negru în faţa ochilor sau atunci când zăngănitul cătuşelor îi suna plăcut în auz?
Să înţelegem că principiile care l-au ghidat în timpul mandatelor au fost greşite, iar acum, când procurorii îi bat la uşă le aruncă la coş? Fiindcă, iată, la nici 2 ani de la încheierea mandatelor, imaginea de preşedinte-jucător s-a cam evaporat.
Comentarii