Castraveţi şi ouă

Odinioară, Geo Bogza scria (şi) despre castraveţi. Cum (bio?!, eco?!) la început de an, erau ei oferiţi celor în stare să-i cumpere şi să-i guste, la preţuri prohibite, adică dedicate doar celor cu mare dor şi marafeţi de castraveţi. Nu insist, povestea duce de la mărirea către decăderea respectivelor cucurbitacee, ajunse, într-o toamnă târzie, de bază ingredient în ciorba (amară!) a unor puşcăriaşi. Mi-aduc aminte (cu teamă că greşesc un pic) un final cam ca acesta (de septembrie-octombrie?): Şi-i bună (ciorba de castraveţi)?; Bună, dar i-amară…”. Iată că mi se pare (din nefericire, vă rog să mă credeţi!) foarte potrivit acest prolog acum, când nu puţini dintre noi se arată interesaţi de a achiziţiona ouă pascale frumuşel/„tradiţional” împodobite. Şi (poate cu gândul la încondeietori renumiţi ori vetre – inclusiv mediatic – cu aureola consacrării) găsesc bunăoară la un capăt de alee spre mică piaţă a Sucevei, sub strat groscior de praf, şi astfel de ouă încondeiate (doar cunoscătorii pricep cât… de cât): 6 lei, două, pentru cine întreabă; 5 lei pentru cine chiar vrea să cumpere; iar pentru persoana foarte interesată, angro, la 2-1,5 lei bucata. Cumva iscusit ornamentate, cu motive recognoscibile, precum cele „adevărate”, obiecte de celuloid (de import, de China?), ieftine, să aibă tot neamul. Şi-s bune? Bune, bune, dar (ever!) seci ouăle astea vopsite, neamuleee!