Prietenii de după

Îmi amintesc că s-a întâmplat să-i prezint o carte nouă, de câteva ori să scriu despre întâmplări literare (fie că era personaj principal în acestea, fie că nu, cel mai adesea din patria de limbă şi cultură a lui TarasŞevcenko) pe care mi le relatase, nu în ultimul rând (printre multe altele), mi-l amintesc vorbind despre poetul şi jurnalistul Victor, nimeni altul decât fiul cu care ni se mândrea şi pe care, dacă nu în versuri, în „prozele” cotidiene de la HotNews.ro, îl citesc adesea, nu rar scriind tocmai despre realităţi din zona Sucevei… Şi-mi mai amintesc că, de la distanţe (de vârstă, de preocupări etc.), îl ştiam încă de pe vremea „Albatrosului” său (pe care înţeleg că nu puţini încă îl evocă; chiar dacă sau, pare-mi-se, mai ales dacă n-au ajuns poeţi sadea, dar în de neuitat tinereţi s-au „jucat” de-a versurile), iar apoi, când ne-am fost aievea faţă în faţă, ne-am „citit” (dumnealui mai de sus, dinspre ani şi dinspre scrieri) drept a fi cunoştinţe mai vechi, deja cu istorii comune, dacă nu altele, cel puţin cele din lecturi clasice şi contemporane ori din poveşti ale locului. Dincolo de astfel de amintiri, dificil de comprimat în acest pătrăţel de pagină, acum levitând destule între concret şi fabulos, mă mir (fiindcă nu multora li se întâmplă!) şi dau astfel în vileag (cum ziarul însuşi n-ar putea, aşa cum cunoştinţele lui doresc, fiindcă nu-i nici revistă literară, nici album de frumoase amintiri) că poetul Ion Cozmei a lăsat în urmă dâră apăsată de prieteni adevăraţi. Chiar nu ştiu să-i pun într-o socoată pe cei dinainte, pe care, de altfel, pe toţi şi în detalii, nici nu i-am ştiut… De aceea mă gândesc mai ales la cei de după, care mi-l evocă frumos şi fără alt interes decât cel al unei prietenii fără frontiere. Ion Cozmei?! Păi şi ieri (la sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul) vorbirăm despre el, aproape uitând că-i ascuns sub zăpadă, aproape uitând că vine 15 ianuarie, zi în care ne ţinea calea la Călineşti…