Visul

Până la un punct, s-ar putea spune (şi) că protestele de stradă din ultimele zile nu numai că n-au o singură miză, dar şi că aproape fiecare protestatar se pronunţă atât din perspectiva unor sensuri cvasigenerale (să nu uităm că, de fapt, cei care animă seara centrele oraşelor sunt, cât de mulţi, o „minoritate”), cât şi a unora particulare (…dar să bănuim că şi cei de după perdele sau din faţa televizoarelor vor fi având câte un „vis” al lor). Dintre acestea reies, ca foarte evidente, opoziţia faţă de corupţie, hoţie ş.a.m.d., ca demonstraţie limpede că aceste tare sunt percepute ca fiind maladii cronice resimţite la modul cel mai acut. Şi oricât ar încerca să spună cineva că situaţia ar fi alta, câtă vreme aceasta este percepţia, e clar că trebuie să se întâmple ceva – concret, consistent – pentru ca percepţia să se modifice. Dar poate că ar mai fi încă ceva de spus… În felul său, a făcut-o recent un cunoscut scriitor (odinioară, după versuri, intrând în lumea prozatorilor cu un volum intitulat „Visul”), Mircea Cărtărescu. Adresându-se cititorilor săi care-l urmăresc pe Facebook, printre altele el spunea: „Revoluţia din acest moment e una împotriva corupţiei, blestemul comunităţii noastre”. Dar, atrăgea el atenţia, „să nu uităm: mita, şpaga, bacşişul, nepotismul, pilele sunt o realitate a vieţii noastre cotidiene. Perpetuăm noi înşine, cei care ne socotim cinstiţi şi curaţi, cutumele astea care ne otrăvesc viaţa”. Fiind dintre prea puţinii care în aceste zile pun problema astfel: „Vrem să schimbăm sistemul mafiotic în politică, dar nu vom face nimic câtă vreme el este în noi. Nu se poate revoluţie exterioară fără revoluţie interioară”.