Doar două dureri

De câteva săptămâni, în câte-o marţi, vineri sau duminică, îmi telefonează şi-mi povesteşte când una, când alta dintre durerile lui, vorba Sadoveanului, înăbuşite. Multe are, de la cele în relaţie cu legea şi administraţiile, până la cele trupeşti, fie de ani, fie de zile nerezolvate (exact aşa cum şi-ar dori el să fie), astfel încât i se pare că, finalmente povestindu-le ziaristului, doar acesta, repovestindu-le, i-ar fi speranţă şi leac. Fără a-l duce cumva în derizoriu, ziaristului îi par cumva donquijoteşti unele din mesajele lui disperate, cu adevărat disperate, pe care le emite nu de azi, de ieri. Un ins oarecare, în închisoarea problemelor lui, care pare a fi ajuns într-un război cu aproape toată lumea! Iar fiindcă, printre altele, ziaristul află că numai în ultimul an şi-a pus pe hârtie durerile lui către o sumedenie de instituţii, care de care mai tari pe „piaţa” instituţiilor, îl roagă să-i trimită şi lui, prin cineva, copii ale scrisorilor respective, spre a-şi face o mai clară idee. Şi iată că într-o zi vine mesagerul, un vecin, cu un plic impozant, umflat de păsuri. Iar livrând plicul, într-un mod oarecum ceremonios şi cordial totodată, dezvăluind cine este, ce slujbă are, ce rubedenii pe care e posibil să le ştiu ş.c.l., deşi n-ar fi părut, în primă instanţă, el însuşi ni se arată apoi a fi un ins plin de înăbuşite dureri… Fie ale primului, fie ale celui de-al doilea, s-ar putea ca, în curând, să le aflaţi, în chip de poveşti jurnalistice, cu neputinţă de a anticipa în ce măsură le-ar fi lor de ajutor. Dar fie ca dvs., cei care n-aveţi astfel de dureri, să vă simţiţi cu adevărat fericiţi. Fiindcă acestea sunt doar două dureri, dintre multe altele, care nu vă dor. Îndemnându-vă, poate, doar spre un exerciţiu uman de înţelegere, de compasiune…