(Viaţa culturală în Bucovina, vol. I)
Puţini dintre oamenii de seamă ai Bucovinei s-au bucurat de privilegiul de-a atrage şi câştiga atenţia, interesul, dragostea şi admiraţia contemporanilor şi urmaşilor, cum e cazul lui George Tofan, încât viaţa, activitatea, personalitatea să-i fie fixate şi imortalizate în două monografii care se completează şi-l ilustrează cât mai deplin.
Prima lucrare, „George Tofan – o viaţă închinată şcolii” (Editura „Ţara Fagilor”, Suceava, 1995, 205 pagini) aparţine unui filolog, Gh. Giurcă, profesor de limba şi literatura română, un pasionat şi reputat istoric al învăţământului de ieri şi azi, din Bucovina. Cea de-a doua, „George Tofan – tribun al românismului în Bucovina” (Liga Tineretului Român din Bucovina, Editura „Hurmuzachi”, Suceava, 1998, 324 pagini) este scrisă de un istoric, Petru Rusşindilar. Ambele se completează, se întrepătrund şi îl ilustrează pe Tofan în integralitatea şi complexitatea vieţii şi activităţii sale, cu uşoare diferenţieri şi sublinieri personale ale autorilor.
George Tofan are însă – după modesta noastră opinie – un ceva neobişnuit, ca dar pedagogic şi har într-ale scrisului şi trebuie, numaidecât, să se ofere generaţiilor de astăzi şi celor de mâine, nu numai sinteze ale biografilor, oricâţi ar fi aceştia, ci şi o imagine directă a operei sale. Fiindcă George Tofan, în calitate de creator de valori spirituale şi ca Om, are ceva în comun cu Eminescu şi Ciprian Porumbescu. Ştiţi ce? A trăit ca Ei, foarte puţin. Abia 40 de ani! Dar a avut ceva de spus! Şi a realizat cât în şapte vieţi fapte de preţ care au rămas pentru urmaşi. Şi ei, urmaşii, trebuie să le ştie, să le aibă drept pildă! Întocmai ca şi Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu, George Tofan şi-a iubit profesia de Om al şcolii. Şi a făcut din ea un templu, în care a slujit ca un preot adevărat şi ca un artist talentat, cu toată inima şi cugetul, cu toate vibraţiile fiinţei, cu resursele şi luminile minţii sale. Şi, încă, întocmai ca Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu, George Tofan era un Om cu o înfăţişare exemplară: avea în ochi o frumuseţe lăuntrică care se revărsa şi în afară. Şi, ca şi în cazul celor doi înaintaşi – păstrând, bineînţeles, proporţiile – opera sa revine, stăruie ca o lumină necesară pentru urmaşi. Şi tocmai la această din urmă latură a operei sale dorim să ne referim.
Omul acesta – pe care Nicolae Iorga l-a caracterizat ca fiind „înarmat cu talentul de a mobiliza şi entuziasma oamenii, cu un deosebit simţ practic, cu talent gazetăresc şi, mai ales, cu o neţărmurită dragoste de neam, izvorâtă din adâncul fiinţei sale” a devenit unul dintre cei care a pregătit şi înfăptuit Marea Unire din 1918, adică „spiritul conducător în noua generaţie bucovineană”. Dincolo de zeci şi zeci de articole, din „Junimea Literară” sau din cea mai de seamă revistă din Vechiul Regat, „Viaţa Românească”, în care ne-a dat crâmpeie nepreţuite din istoria Bucovinei, George Tofan a lăsat în manuscris lucrarea „Istoria învăţământului”, care s-a tipărit pentru prima oară abia acum, după un secol, în anul 2011, de către trei intelectuali suceveni de prestigiu: profesorul Traian Duminică, directorul Casei Corpului Didactic „George Tofan”, istoricul Gavril Irimescu, fostul director al Arhivelor Statului, filiala Suceava, şi profesorul Gh. Giurcă, cel mai fidel şi statornic cercetător al operei lui Tofan şi unul dintre biografii competenţi ai acestuia.
Noua lucrarea „George Tofan – Publicistica”, vol. I (Viaţa culturală în Bucovina), apărută în 2014 (la Editura „George Tofan”, Suceava, 2014, 314 p.) este datorată iniţiativei şi strădaniilor aceluiaşi trio mai sus-menţionat.
Iniţiatorii, coordonatorii şi editorii lucrării pornesc de la constatarea că apariţia lucrării „Învăţământul în Bucovina” a fost receptată şi considerată de cititori şi mai ales de către specialişti „un veritabil eveniment cultural”, iar recenta selecţie de texte vine să întregească în mod fericit opera lui George Tofan, oferind o mină de aur pentru istoria Bucovinei, scrisă nu de către funcţionarii imperiali, nici de coloniştii sau imigranţii galiţieni sau din alte zone ale imperiului, ci de către cei ce au trăit şi simţit istoria, ca autohtoni ai acestui pământ.
Cartea oferă texte alese, identificate şi selectate din publicistica lui George Tofan, apărută fie în „Junimea Literară”, „Viaţa Românească”, „Voinţa Poporului” sau în revista „Şcoala”. Textele sunt grupate tematic şi cronologic, pe patru domenii ale vieţii spirituale: 1) Literatură 2) Presă 3) Teatru 4) Muzică.
Editorii lucrării, aşa cum ne informează într-o densă şi consistentă introducere, intitulată „Câteva precizări”, biograful lui Tofan, Gh. Giurcă, au fost călăuziţi în culegerea şi selecţia textelor de „tentativa de a oferi cititorilor posibilitatea de a cunoaşte adevărata istorie a neamului”. Tofan nu s-a mărginit la evenimentele şi aspectele istorice care priveau exclusiv zona Bucovinei, ci, aşa cum şi-a precizat el însuşi crezul profesional, s-a preocupat să reflecte fidel aspectul major al menţinerii, consolidării şi întreţinerii „legăturilor culturale cu celelalte părţi ale neamului nostru, deşteptând în cititorii noştri din Bucovina dragostea şi interesul pentru tot ce e românesc, literatură, ştiinţă, muncă, orice aspect cultural”; „Am afirmat deci cu tărie – scrie Tofan – unitatea culturală a neamului nostru, am căutat să dăm încredere în puterile neamului nostru, ţinând pe cititorii noştri la curent cu toate evenimentele de seamă din toate părţile unde trăiesc românii. Un cercetător minuţios al vieţii noastre din ultimul deceniu va afla uşor că în direcţia aceasta s-au realizat progrese simţitoare”.
Acest deziderat major s-a învederat nu numai din faptul că Tofan a corespondat – ceea ce puţini dintre contemporanii săi au făcut-o – cu doi dintre corifeii românimii vremii sale: Nicolae Iorga, patriarhul istoricilor (vezi Ilie E. Toroţiu, Studii şi documente literare, vol. VIII, p. 107-116) şi cu marele Garabet Ibrăileanu, istoric, critic şi eseist literar şi, totodată, ideologul poporanismului alături de Constantin Stere, de la „Viaţa Românească” la care George Tofan a colaborat cu extrem de valoroase studii, fără de care n-am putea înţelege şi scrie istoria Bucovinei, dar, aşa cum rezultă din prezentul volum acest postulat l-a animat şi luminat în toată publicistica sa. Astfel, la capitolul Literatură, de pildă, referindu-se la scriitorii bucovineni – Mihai Teliman, George Popovici, Dimitrie Petrino – se referă cu multă competenţă şi consistenţă şi la Eminescu, Alecsandri, Creangă, ori prezintă notiţe bibliografice asupra scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ştefan O. Iosif, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Caton Theodorian, Ion Minulescu, Dinu Ramură, participanţi la şezători în diverse localităţi din Bucovina, sau despre acei colaboratori bucovineni la revista „Familia”.
Şi celelalte capitole – Presa, Teatrul, Muzica – stau sub zodia aceloraşi preocupări ale lui George Tofan, încât, la 1906 directorul „Vieţii Româneşti” îi scria că „românii care locuiesc afară din Regat (şi el se referea la cei din Bucovina), prin forţa lucrurilor n-au pierdut legătura intimă cu poporul”.
Paginile publicistice ale lui Tofan sunt extrem de bogate în informaţii diverse, privind oamenii, publicaţiile din Bucovina, formaţiunile teatrale, care au vizitat-o şi înrâurirea puternică asupra publicului, tematica pieselor prezentate, limba română a epocii, interpretarea, ori când e vorba de muzică – formele de manifestare ale românilor bucovineni, caracterizarea compozitorilor Ciprian Porumbescu şi Tudor Flondor, turneul întreprins de unele formaţii corale, ca de pildă Societatea corală „Lumina” în România, note, impresii, cugetări, propuneri. Spaţiul restrâns nu ne permite să dăm chiar şi cele mai frumoase exemple de modul cum scrie Tofan. Totuşi, iată unul despre Hurmuzăcheşti: „în Eudoxiu era încarnată temeinicia, în Gheorghe iscusinţa diplomatică, iar în Alexandru iniţiativa şi spiritul motor şi aţâţător” (p. 141). Adept al valorilor reale, spirituale, Tofan nu a ezitat să critice unele formaţii teatrale superficiale, venite în Bucovina, scriind: „E dureros când ne gândim că oamenii acelei epoci au avut fericirea să cunoască pe cei mai celebri oameni ai românilor, pe sărbătoritul Alecsandri, cel mai mare poet, şi pe celebrul Millo, cel mai mare actor al românilor, care au fost creatorii teatrului naţional, iar noi suntem condamnaţi să facem cunoştinţă cu trupe de vagabongi şi pretinşi «satirişti români»” (184). Despre actorii de talent, Tofan ne-a lăsat pagini antologice. Să mai dăm şi un exemplu despre Caragiale: „Locul lui Caragiale în literatura română – scria Tofan în revista «Şcoala» din 1912 – e fixat. Valoarea lui e lămurită şi critica literară a timpurilor viitore nu va putea schimba nimic. El este ce mai mare scriitor dramatic, un prozator fruntaş, un cugetător adânc şi original, un scriitor care a turnat limba română în formele cele mai desăvârşite – şi să nu se uite că avea numai patru clase primare. Jălim cu întreg neamul românesc că a dispărut acest neasemuit scriitor, observator neîntrecut şi mare plăsmuitor. Cât va trăi acest popor, se va şti că a fost un mare scriitor Caragiale, căci dacă a murit el, n-au murit Trahanache, Ziţa, Veta, n-au murit Farfuride, Caţavencu şi toţi ceilalţi pe care spiritul său adânc şi darul său de creator i-a imortalizat” (p. 287).
Tofan a fost şi el inspirat, talentat, cu o limbă românească sprintenă, veselă, limpede, un gazetar cu har dumnezeiesc şi opera sa, ca şi scrisul lui Eminescu şi muzica lui Ciprian Porumbescu trebuie redată cât mai fidel, aşa cum a izvorât din el, generaţiilor de astăzi şi celor de mâine.
…Laudă binemeritată şi cât mai fierbinte editorilor şi coordonatorilor cărţii, care ar trebui să se preocupe ca scrisul lui George Tofan, despre nefericita şi încă detrunchiata Bucovină, să ajungă în toate bibliotecile ţării şi ale românilor de pretutindeni.
Comentarii