“Etnia nu este doar o legătură de sânge, ci este legătura fină pe care orice om o are cu Dumnezeu”

boreslaw petrasuc De vorbă cu BORESLAW-ŞTEFAN PETRAŞUC, preşedintele UUR – filiala Suceava

Sunteţi de peste doi ani preşedintele UUR – filiala Suceava. Cred că a sosit timpul să stăm şi noi de vorbă… domol, aşa…, nu sub emoţia victoriei şi nici sub euforia speranţei. Deci, cum e?

 – Acum doi ani am trăit emoţia de a păşi pe un drum nou pentru mine. Ceea ce mi-am închipuit şi am sperat este una, iar realitatea este cu totul alta. Uniunea este percepută de marea majoritate a oamenilor ca o organizaţie paternalistă care trebuie să aibă grijă de toate aspectele sociale, economice, culturale ale comunităţii ucrainene. Şi de aici consecinţa că şi cel care conduce este perceput tot aşa: un om autoritar, un om care trebuie să domine atât fizic cât şi psihic. Eu, când am fost ales preşedinte am spus: depolitizăm uniunea. Partidele sunt o componentă esenţială a societăţii, dar noi nu putem funcţiona după regulile lor. Putem avea noi, de exemplu, opoziţie, metode de constrângere? Aceste reguli sunt tipice unor organizaţii mari care-şi propun să schimbe cursul unei ţări, să îmbunătăţească situaţia socială a cetăţenilor. Noi, ca uniune culturală, avem alt scop: acela de a ne păstra identitatea. Avem condiţii optime pentru îndeplinirea acestui obiectiv; ele sunt un dar al statului român căruia ucrainenii, de-a lungul timpului, i-au fost loiali. Şi de aici apar iar problemele: fiind un dar, nu ştim să-l preţuim. Foarte mulţi, pentru a-şi masca indiferenţa, dezinteresul, incapacitatea de a percepe realitatea, spun: “Dar ce mi-a dat mie Uniunea?”. Uitând că apartenenţa la o etnie nu înseamnă doar o legătură de sânge, ci şi o legătură fină, o relaţie subtilă cu Dumnezeu… Pentru că eu consider că nu degeaba Dumnezeu a lăsat neamurile pe pământ. În momentul în care aparţii unei comunităţi etnice trebuie să ai curajul să descoperi această legătură care te particularizează.

Suntem la început de toamnă, ne pregătim să numărăm bobocii… Punctăm câteva din realizările uniunii sub conducerea dumneavoastră?

– Ştiţi…, nu-mi place sintagma “sub conducerea dumneavoastră”. Eu nu mă consider un conducător. Consider că cineva care a ajuns, printr-o conjunctură favorabilă, să i se spună preşedinte trebuie să meargă pe principiul că e un început de drum care necesită foarte multă muncă. Trebuie să slujeşti comunitatea pe care o reprezinţi. Eu m-am apucat de treabă împreună cu cei care gândesc asemeni mie: membrii comitetului, prieteni, colegi, toţi cei care-mi cunosc ideile. Am pornit de la realitatea că nouă ne lipseşte o strategie concretă de păstrare a identităţii şi este datoria noastră s-o avem, pentru a putea trece la pasul următor – operaţionalizarea strategiei, stabilirea acţiunilor concrete care să conjuge spre îndeplinirea obiectivelor stabilite. Chiar din prima şedinţă ne-am stabilit priorităţile. Prima prioritate despre care am discutat este necesitatea înfiinţării unui liceu cu predare în limba ucraineană, cu toate consecinţele pozitive care decurg de aici: generarea şi pătrunderea în conştiinţa elevilor şi a părinţilor a acestei oportunităţi, elevi bine pregătiţi pentru USV, pregătirea de specialişti pentru piaţa muncii. Ne-am gândit şi la numele instituţiei: Silvester Iaricevschi – cunoscut poet, publicist, primar al oraşului Siret şi al cărui fiu a fost directorul liceului siretean imediat după înfiinţare, prin 1949, dacă nu mă înşel. A doua noastră prioritate este înfiinţarea unui Centru Cultural Ucrainean. Toţi au întrebat: “Unde?… la Suceava, Rădăuţi, Siret, Bălcăuţi?”. “Nu gândiţi îngust” a fost răspunsul meu. Acest centru nu înseamnă o clădire, înseamnă o instituţie care poate să genereze cultură, pe mai multe secţiuni: folclor, muzică, dans etc. Şi, mai ales, să existe în cadrul centrului un muzeu pentru ucrainenii din Bucovina, din Suceava, care să prezinte istoria, obiceiurile şi tradiţiile noastre. A treia prioritate este biserica. La noi în Suceava problema bisericească, problema slujirii în limba maternă, nu a fost rezolvată la nivel instituţional. S-a mers pe persoane care cunoşteau limba ucraineană, deşi au fost cereri, petiţii încă din anii ’90. Suceava nu are un protopopiat ortodox ucrainean cum există în Maramureş. Personal, am întâmpinat reticenţe la ideea de a instituţionaliza acest aspect. Nu înfiinţăm parohii pentru anumite persoane, ci pentru comunitatea ucraineană. Numirea preotului să se facă canonic, cu acordul episcopului, dar să se ţină cont şi de părerea noastră, a comunităţii ucrainene, deoarece biserica este un factor important în păstrarea identităţii noastre culturale. Şi punctez şi a patra prioritate – este crezul meu pe care-l împărtăşesc cu cei care mă sprijină –, reorganizarea uniunii. Trebuie să devenim o organizaţie flexibilă, iar membrii acesteia să fie promotorii culturii noastre. Nu primează numărul membrilor, ci calitatea acestora. Toate aceste patru aspecte enumerate le-aş trece la capitolul realizări, deşi nu s-au finalizat, dar lucrăm la ele din punct de vedere al demersurilor oficiale şi al documentaţiei.

Cu siguranţă, există şi neîmpliniri… Care ar fi acestea?

– Cea mai mare neîmplinire, durerea pe care o simt acut este aceea că oamenii nu înţeleg rolul UUR. Drept urmare, am stabilit ca, la următoarele alegeri, fiecare membru să se reînscrie, să primească statutul, să semneze că a luat la cunoştinţă ce implică faptul de a fi membru. A doua neîmplinire ar fi faptul că înaintăm greu în demersurile înfiinţării liceului de la Siret. E o muncă titanică, dar mingea e în terenul nostru. În ultimii 5 ani, de când lucrăm la această problemă, am simţit o deschidere reală a autorităţilor faţă de problemele noastre… Asta dacă le cerem sprijinul, bineînţeles. Deci, nu am reuşit să le prezentăm copiilor noştri o perspectivă coerentă în ce priveşte traseul lor educaţional: grădiniţă-şcoală-universitate. Nu avem o perspectivă coerentă cu care să-i ghidăm spre a studia şi limba ucraineană, să le arătăm care sunt avantajele acestui demers, să le trezim sentimentul datoriei faţă de originea lor, sentimentul apartenenţei la comunitatea ucraineană. E o mare nerealizare asta, dar sperăm s-o putem rezolva.

Ar fi interesant să spicuiţi câteva dintre activităţile aflate pe agenda dumneavoastră de lucru…

– Organizăm multe activităţi destinate copiilor, căci ei sunt viitorul. Vreau să specific aici cele mai reprezentative: “Niciun copil în lacrimi” – prin care urmărim socializarea copiilor în mod creativ şi înfiinţarea Şcolii Muzicale Duminicale, care are drept scop scoaterea în evidenţă a copiilor talentaţi şi primim sprijin din partea artistului Marian Hadenko din Ucraina. Şi, cum am mai spus, facem demersurile oficiale pentru înfiinţarea liceului de la Siret şi pentru instituţionalizarea unei forme de viaţă religioasă.

Dintotdeauna aţi fost preocupat de păstrarea şi promovarea identităţii ucrainene… Când v-a fost mai uşor sau mai greu, ca simplu cetăţean sau în calitate de preşedinte al uniunii?

– Sunt şi acum un simplu cetăţean. Că mai sunt prezentat ca preşedinte al uniunii, e altceva. Nu ştiu ce să spun…, dacă ai făcut ceva frumos în casa ta rămâne acolo, necunoscut poate. Însă, ca preşedinte, dacă ai făcut la uniune ceva bun, ai aşa o palidă aură; dacă ai făcut un lucru rău eşti pus într-o lumină orbitor de nefavorabilă. E interpretabil dacă e mai uşor sau mai greu…

În tot ceea ce faceţi, vă bucuraţi de sprijinul familiei şi mă refer aici la familie ca un tot unitar… V-aţi născut într-o familie de intelectuali ucraineni (din păcate în luna aprilie aţi pierdut-o pe mama), v-aţi întemeiat propria familie, căsătorindu-vă cu o româncă care vă este alături, implicându-se în viaţa comunităţii ucrainene. Sunteţi un om binecuvântat…

– Eu, când m-am căsătorit, n-am făcut-o din punct de vedere etnic. Acestea sunt lucruri superioare, nu mă ghidez după criterii etnice în ceea ce priveşte problemele personale. Faptul că soţia a înţeles, m-a acceptat şi mă susţine în tot ce fac e un lucru ideal. Iar acasă am avut parte de o educaţie sănătoasă. Părinţii mei au fost oameni simpli, ambii învăţători. Poate sunt subiectiv, dar mama a avut un efect pozitiv asupra elevilor săi. Şi-a luat gradul I, a fost o fire ambiţioasă, apreciată şi iubită de oameni. Ne-a învăţat să respectăm oamenii şi să-i preţuim pe dascăli, medici şi preoţi. A fost o educaţie firească. Apoi, am fost educaţi în spirit ucrainean. Au existat şi presiuni asupra alor mei pentru a nu vorbi ucraineşte, necunoscute în totalitate mie, fiind copil la acea vreme, dar ştiu că tata a zis că “nu se negociază acest aspect cu nimeni şi pentru nimic”. N-a fost nimic naţionalist în asta ci, repet, a fost un lucru natural. Faptul că am familie şi am şase copii care studiază limba ucraineană îmi arată cât este de greu să le insufli acestora să simtă ucraineşte. Fetele mele învaţă două ore pe săptămână limba ucraineană, ceea ce este prea puţin pentru a stăpâni cum trebuie această limbă. De aceea vreau să fac mai mult pentru copiii mei şi pentru copiii comunităţii ucrainene. Este imperios necesar ca 30-40% din obiectele de studiu din viitorul liceu ucrainean să se studieze în limba ucraineană. Care vor fi aceste obiecte o vor stabili specialiştii în educaţie.

Îi sfătuiţi pe colaboratorii dumneavoastră să acorde o atenţie deosebită vieţii spirituale. Aţi organizat şi o masă rotundă cu tema “Identitatea religioasă a ucrainenilor”… Alături de familie, credinţa joacă un rol important în viaţa omului. Şi totuşi mulţi consideră că a fi credincios nu dă bine… E un întreg curent care militează pentru eliminarea studiului religiei în şcoală… Dumneavoastră luptaţi pentru ca în comunităţile ucrainene preotul să fie cunoscător al limbii materne, condiţie esenţială pentru conservarea identităţii religioase, lingvistice, culturale şi etnice… Un subiect delicat, dar peste care nu putem trece…

– Da, nu putem trece. Eu nu-i sfătuiesc, eu pot expune doar un punct de vedere. Dacă se analizează toate activităţile organizate la nivelul UUR Suceava, unde s-a putut, acestea au început cu un moment religios. Am organizat acea masă rotundă pentru toţi ucrainenii, indiferent de confesiunea religioasă, pentru că toţi sunt ai noştri şi trebuie să fim alături de ei. Nu există probleme din acest punct de vedere. În conducerea uniunii la nivel central avem oameni de altă confesiune religioasă decât cea ortodoxă sau catolică şi ne bucurăm de sprijin şi înţelegere. Personal, sunt un practicant al religiei ortodoxe, am o activitate normală în cadrul şcolii în calitate de părinte cu patru copii elevi şi m-am implicat individual în activităţi care militau pentru păstrarea studiului religiei în şcoli. Nu impunem la nivelul uniunii o anumită direcţie religioasă. Considerăm doar că biserica a fost şi va rămâne un factor de păstrare şi promovare a identităţii religioase şi lingvistice. Tocmai de aceea fac demersuri către forurile superioare ale bisericii ca să rezolve, într-un fel sau altul, la Suceava, problema slujirii în limba maternă în comunităţile de ucraineni. E firesc ca cel care vine să păstorească sufleteşte o comunitate să-i cunoască limba. Şi e şi o dovadă de respect.

Am vorbit de familie, credinţă… Al treilea factor esenţial în formarea personalităţii umane este educaţia, iar aici sunt atâtea probleme de rezolvat. Merită investit în educaţia copiilor? Ne ajută la ceva studiul limbii materne?

– După asigurarea condiţiilor de trai, părinţii au obligaţia de a le asigura copiilor accesul la educaţie. Educaţia porneşte din familie. Acolo unde bibliotecile sunt pline de vaze şi bibelouri, unde tronează televizoare imense, iar copiii au acces nelimitat la a le butona, apar problemele, oricâte trepte au scările casei. Educaţia este o problemă bivalentă: a familiei şi a şcolii. Alături de familie, dascălul trebuie să se implice activ în educarea copilului. În ce priveşte limba maternă, există o vorbă care se perimează în societatea contemporană: limba maternă este limba mamei. Chiar şi în cazul familiei mele, această vorbă nu are acoperire. Astfel că limba maternă din limba mamei devine limba comunităţii de care aparţii. Dacă-ţi pierzi limba, pierzi legătura cu ai tăi, pierzi profunda ta legătură cu Dumnezeu. Apoi, pe de altă parte, a cunoaşte limba ucraineană este un avantaj în zona în care trăim. Este o penurie de traducători care va persista încă 20-30 de ani din cauză că una este să fii cunoscător al limbii ucrainene, dar să nu cunoşti regulile procesului traducerii sau să cunoşti bine tainele profesiei de traducător, dar să nu simţi limba sufleteşte. Vin foarte mulţi oameni de afaceri ucraineni la uniune şi-mi cer sprijinul de a-i ajuta cu oameni care să cunoască limba ucraineană şi găsesc foarte greu asemenea persoane. Tocmai de aceea m-am consultat cu ai mei colaboratori şi vom înfiinţa o asociaţie care să sprijine studiul limbii ucrainene şi care să aibă o componentă financiară şi care-i va ajuta pe elevi şi studenţi cu burse, premii, excursii. Să nu uite şi faptul că dacă cunoşti limba ucraineană şi ai înclinaţii literare te poţi lansa ca poet, scriitor, publicist, traducător şi să contribui astfel la schimbul cultural dintre România şi Ucraina. În acest sens am discutat recent cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ucraina, domnul Mihail Sedorjevski, care s-a arătat dispus să colaboreze cu noi în acest sens.

Documentându-mă pentru acest interviu, am dat de un material din presa locală cu titlul “O familie de intelectuali cu copii nu vrea televizor în casă”… Îl folosesc ca un pretext, pentru a vă invita să ne vorbiţi despre una dintre pasiunile dumneavoastră şi anume cititul…

– Da, nu am televizor acasă. Nu din exces de conservatorism, ci din motive obiective. Închipuiţi-vă un apartament de trei camere în care trăiesc opt persoane cu personalităţi puternice şi diferite. Asta înseamnă că-mi trebuie opt televizoare sau să împart un televizor în opt bucăţi. Lăsând gluma la o parte, nu neg componenta pozitivă a emisiunilor televizate; consider doar că cea negativă este mult mai pronunţată şi atunci încerc să-i protejez cât de cât. Au acces la tv, dar la părinţi. Socrii mei locuiesc în scara vecină, aşa că nu e asta o problemă. În legătură cu cititul… Dacă veniţi la mine acasă sunt cărţi peste tot, unele stau deschise mereu. Le-am obişnuit pe fetele mele ca atunci când nu înţeleg un cuvânt să apeleze la DEX şi să citească sensul lui cu voce tare să-l audă şi celelalte. Eu sunt genul care, dacă iau o carte în mână şi-mi place, nu o las până n-o termin. Soţia nu este permanent încântată. Pe lângă faptul că nu o prea ajut pe acasă, fiind toată ziua prins cu treburi, când aş putea s-o ajut mă apuc de citit. Dar a găsit o soluţie: lasă şi ea treaba, ia o carte în mână şi se apucă de citit. Odată, citeam toţi; chiar şi fetiţa de 4 ani care nu ştie să citească era cu o carte în mână. Ce dacă chiuveta era plină cu vase nespălate? Consider că cititul este esenţial pentru dezvoltarea unei persoane. Informaţiile se sedimentează mult mai bine când citim, decât atunci când ascultăm radioul sau urmărim emisiunile de la televizor.

O altă pasiune… Istoria…

– Aveţi dreptate. Istoria mi-a plăcut de mic copil. La universitate, în timpul liber, am avut un “profesor” care mi-a fost mentor. Săptămânal, ţinea cursuri de istorie de câte 4 ore la el acasă. A scris foarte mult despre ucrainenii din România, scrieri contestate de mulţi. Pentru mine este un om deosebit. Din raţionamente pur umane, mercantile pe alocuri, nu mai ţinem legătura. Cu toate acestea, îi port în continuare un respect deosebit acestui om pe numele său Adrian Şeiciuc. Istoria este în acelaşi timp o oglindă a trecutului şi a viitorului. Ea este ciclică, unele fenomene se repetă, doar personajele diferă.

Aţi fi vrut să vă întreb ceva şi n-am făcut-o?

– Nu ştiu…, mi-aş asuma aici o scăpare… În momentul în care ai o funcţie, ai parte de critici, mai puţin de laude. Citeam recent în presă gândurile unui membru al uniunii noastre care spunea că „n-am fost invitat”. Se referea la festivalul “Convieţuiri” din acest an. În primul moment, rândurile mi-au provocat furie. Am vrut să pun mâna pe telefon şi să-i reamintesc că l-am invitat. Mi-am reprimat această dorinţă şi m-am gândit la generaţia din care face parte autorul articolului. Sunt oameni care au contribuit la păstrarea ucrainismului şi au făcut multe sacrificii în acest sens. Mama mea a făcut şi ea parte din această generaţie. Şi am un regret enorm că a plecat fără să-mi fac timp să stau de vorbă cu ea atât cât ar fi trebuit. În ultima perioadă m-am axat foarte mult în activitatea mea, pe tineri, deşi colaborez foarte bine şi cu oamenii din generaţia mamei mele. Am înţeles din acel articol că trebuie să acord o atenţie mai mare acelor oameni căci o merită din plin.

Un gând pentru cititori….

– Etnia nu este doar o legătură de sânge, ci este legătura fină pe care orice om o are cu Dumnezeu.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: