Cavalcada frunzelor…

Cu cât te îndepărtezi mai mult în timp de nişte ani pe care ai vrea să-i uiţi din anumite puncte de vedere, tocmai aceia îţi stăruie în minte. Fiecare început de an şcolar din apusa „epocă de aur” a însemnat un efort uriaş din partea elevilor, siliţi să contribuie şi ei la „făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Le intrase în sânge acest anotimp, trudind din greu la practica agricolă, n-aveam încotro, linia partidului era fără crâcnire, mai ales când trimişii de la „centru” erau nişte infatuaţi şi nictalopi, distrugându-ne pur şi simplu nervii. Cu ochelari mari de soare, bine parfumaţi, cu mapa sub braţ şi cu stiloul prins în buzunarul de sus al hainei, ne priveau cu aroganţă şi ne ameninţau că nu îndeplinim norma sau lucrăm superficial, ei care nu aveau nicio legătură cu agricultura, cu şcoala, cu implicarea elevilor, uneori peste puterile lor, la recoltat şi sortat cartofi, sfeclă de zahăr, legume, fructe, desfăcat porumb etc.

Parcă îl văd şi acum pe un asemenea specimen care îşi schimbase numele dintr-un animal negru cu coarne în arborele pe care îl împodobim la sărbătorile de iarnă. La vestea sosirii lui în comună era adevărată panică. Şefii instituţiilor se ascundeau ca potârnichile ori luau poziţia de drepţi precum militarii la depunerea jurământului. După un scurt discurs acid şi pe un ton ascuţit cerea rapoarte de activitate, la zi, apoi plasa tăios câte o „idee”.

Acum, unora, le pare, poate, ceva amuzant, dar cei care am trăit acele momente tresărim încă uneori cu teamă. Am avut totuşi noroc de un primar cerebral, isteţ, cu minte, cu o largă deschidere spre adevărata faţă a lucrurilor, care preţuia menirea noastră şi, nu de puţine ori, ne-a luat apărarea.

Tovarăşului „arbore” îi venise într-o toamnă „geniala” idee să ieşim şi noi cu elevii la îmbogăţirea şi diversificarea bazei furajere a CAP-ului, deşi intraserăm de vreo două zile la clasă, după o lungă perioadă de izolare pe tarlalele comunei. Cine să se împotrivească acestei inepţii? Mai ales că era un an bogat şi câmpul încă gemea de furaje. Probabil că îl atrăgeau tot mai mult frunzele, fiind legate de primul său nume…

Un coleg mai hâtru, privind spre exodul adunat la marginea pădurii cu greble, furci, coşărci, măturoaie, într-o continuă mişcare dezordonată, pe un fond sonor ce amplifica ecoul, gata să le dea frunzelor o lecţie, să ştie şi ele că trebuie să respecte indicaţia partidului, nu tot să plece în bejenie, după pofta vântului, spunea că acea imagine e demnă de un scurt metraj, cu mari şanse la un premiu.

Durase mult peste o oră repartizarea pe sectoare, întrucât fuseseră mobilizaţi toţi salariaţii din comună, pe bază de tabel nominal. Cavalcada frunzelor începuse cu adevărat. Porţiunea repartizată şcolii, bine înclinată, a fost transformată repede într-un veritabil tobogan, un fel de derdeluş cu tumbe, tăvăliri, ruperi de ritm, revenire în grabă la locul iniţial pentru a prinde rând ca la moară. Cum adunau câteva coşărci cu frunze, elevii le împingeau la vale, amestecându-se cu ele. Se auzeau şi pocnetele vreascurilor ascunse printre frunze, colorând şi mai mult frumuseţea spectacolului. Păsări speriate îşi luau repede zborul, altele mai rămâneau curioase să vadă hoarda ce le tulbura liniştea. La un moment dat ne-am fi lăsat şi noi prinşi în joaca lor, amintindu-ne de copilărie.

De unde ne aflam, vedeam foarte bine într-o poieniţă o maşină ce trebuia să preseze frunzele în baloţi. Pârâia mereu, se înfunda şi gâfâia scoţând imense rotocoale de fum încât ne temeam ca nu cumva să ne pună să-l împachetăm şi pe el. Senzaţia era mai degrabă că ne-am fi aflat la stingerea unui mare incendiu. Nu se vedea o echipă cu cealaltă, totuşi aşteptam să vedem „minunea”, deoarece în scurt timp trebuia să apară iniţiatorul „spectacolului”. Spre bucuria şi hazul tuturor, maşina slobozise cu greu câţiva baloţi flenduroşi. Primarul deja ne atenţionase că, dacă vom fi întrebaţi, să-i spunem că până acum am trudit mai încolo, spre inima pădurii, unde numărul baloţilor este mare şi atelajele sunt pregătite să-i transporte la CAP. Întocmai s-au petrecut lucrurile, iar cel sosit părea de-a dreptul încântat, zâmbind cu răceală în priviri. După ce a mângâiat baloţii mirosind puternic a fum, a strănutat sănătos de vreo două ori, apoi încet, încet s-a îndepărtat de ei, însoţit de primar, spre maşina cu care venise. Elevii se bucurau din plin şi exersau noi sărituri ca la trambulină.

După plecarea tovarăşului „arbore”, primarul a ordonat ca toată lumea să ia pauză mare. A doua şi a treia zi s-au adunat aşa, de ochii lumii, câţiva saci cu frunze deoarece „minunea” murise de-a binelea, nu a mai suportat niciun tratament aplicat.

Aflasem de la primar că, la prima şedinţă de la judeţ, a fost ridicat în slăvi şi aplaudat, urmând a se organiza la noi în comună un mare schimb de experienţă cu toţi primarii şi inginerii agronomi din zonă. Deja unii colegi începuseră să-i spună Petrică Frunzulică şi să-l iscodească despre acea acţiune. A fost însă salvat de vremea ploioasă, instalată binişor după „isprava” noastră.

După însănătoşirea vremii, mai în glumă, mai în serios, unii elevi, tânjind după pădure, ne întrebau când mai mergem la împachetat frunze, că, în cele trei zile, spuneau veseli, s-au jucat mai mult decât toată vara.

E „bună” câteodată şi prostia la ceva…

EMIL SIMION