Titlul are nevoie de explicaţii: liderii PSD cu dosare la DNA şi activiştii lor din mass-media ţipă ca din gură de şarpe zi şi noapte că e vorba de dosare politice, implicit de poliţie politică şi că Justiţia a devenit cel mai important jucător politic… Aşadar, o dilemă: în loc de dreptate, Justiţia face politică, iar ei sunt nevinovaţi, sunt trup şi suflet alături de guvern şi de prim-ministrul en titre Victor Ponta, se zbat numai ei ştiu cum să ne plătească salariile, pensiile şi alocaţiile pentru copii, iar un tânăr (a se citi: necopt, n.a.) procuror schimbă cu de la sine putere majorităţile, recte ceea ce Parlamentul şi electoratul au hotărât…
Pentru a rezolva această dilemă, apelăm la metoda falsei ipoteze: să presupunem că toţi acuzaţii de corupţie sunt nevinovaţi, iar procurorii le poartă respectivilor sâmbetele.
Demonstraţie: Curtea de Conturi, Corpul de Control al Guvernului, experţii băncilor creditoare şi ai organismelor financiare interne şi internaţionale dau ca sigură dimensiunea furăciunilor din România la peste 30% din PIB, adică, 41 miliarde de euro din 136,4, la dimensiunea anului 2012. Doar Bulgaria ne depăşeşte. Media furtului în UE era de 15,9%, după datele aceluiaşi an furnizate de Comisia Europeană.
Presupunând că toţi mânuitorii de bugete şi contracte publice sunt cinstiţi, unde şi cum au dispărut cele 41 miliarde de euro? O socoteală simplă arată că e vorba de 410.000.000 de hârtii de 100 euro, de 4.100.000 de pachete de câte 100 de hârtii, adică aprox. 820 de metri cubi care pot fi încărcaţi în 25 de trailere – într-un singur an! Greşesc? Am făcut acest calcul pentru că, dacă acuzaţii şi susţinătorii lor ar avea imaginea furăciunilor din România, poate s-ar speria ei înşişi, devenind cinstiţi şi raţionali.
Din cele de mai sus, rezultă cu claritate că nu toţi mânuitorii de bugete publice sunt cinstiţi, la fel cum rezultă cu aceeaşi claritate că nişte funcţionari puşi să controleze şi să aprobe nu şi-au făcut datoria, motiv pentru care la noi actele de corupţie ies la iveală după îndelungi ani de gestaţie, mai exact după ce se pierde urma banilor. Este şi motivul pentru care procesele trenează în instanţe un alt număr de ani.
Aşadar avem furturi de 30% din PIB fără să le fi furat nimeni şi nu vreau să mă gândesc unde erau educaţia, sănătatea, autostrăzile, nivelul de trai şi civilizaţie al României dacă aceşti bani ar fi fost folosiţi cu cap. A nu se face confuzia furtului de bani publici cu alte genuri de furturi, din buzunare, la casa de marcat, din lanul de porumb al cuiva ori din coteţul de găini. Căci banii publici nu pot dispărea altfel decât prin corupţie şi delapidare.
În aceste condiţii, ar trebui să-i rugăm pe moderatorii de talkshow-uri, pe reporterii care le ascultă împricinaţilor jelaniile să-i întrebe de ce şi cum au dispărut banii şi unde sunt? Evident că întrebarea e retorică şi nu vor primi niciun răspuns. Iată de ce activitatea Justiţiei trebuie nu controlată de factorul politic, ci intensificată, fiindcă în fiecare conexiune de jaf se află şi un politician mai mare sau mai mic.
A doua parte a dilemei e mai simplă: în faţa procurorului şi a judecătorului nu este niciodată chemat prim-ministrul, deputatul, senatorul, ministrul, primarul, ci cetăţeanul X, Y sau Z, fiindcă nu demnitarul sau alesul a furat, ci cetăţeanul X, Y sau Z. Cine priveşte, însă, cu atenţie activitatea infracţională a mai-marilor noştri deja condamnaţi observă imediat că postul, funcţia au constituit adevărată mină de aur pentru ei, iar mita, zeciuiala (înmulţită uneori la 20-30-40%), valizele cu bani nu le-au împărţit cu funcţia, ci le-au luat în nume personal, căci personal au beneficiat de ei.
Ca urmare, în faţa judecătorului nu se află ministrul, nici senatorul, nici primarul Cutare, ci un cetăţean oarecare bănuit că a săvârşit o infracţiune. Ideea cu dosarele şi procesele politice este o manipulare ordinară pentru a justifica intervenţia Legislativului în corpul de legi şi scăparea corupţilor.
Comentarii