Ca şi celelalte popoare europene scăpate de comunism în anul de graţie 1989, am privit cu speranţă şi încredere spre cea mai înaltă funcţie din stat, fără să ţinem seamă că democraţia nu stă într-un singur om, ci într-un sistem politic bazat pe instituţii şi participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor publice. Dacă ceilalţi au învăţat mai repede că buna guvernare înseamnă instituţii puternice care funcţionează după legi şi reguli stricte, românii încă nu s-au dezbărat de credinţe şi obiceiuri străvechi, fiind obişnuiţi să aşteptăm binele de la regi şi împăraţi sau de la secretarul general al PCR.
Iar schimbările de mentalitate durează uneori mai multe generaţii. Că este aşa o dovedesc păcatele atribuite tuturor preşedinţilor României, începând cu Nicolae Ceauşescu, numit de partid în funcţie şi uzurpator al întregii puteri: nimic nu se mişca fără voinţa sa şi a tovarăşilor. Necazul mare e că în cei 45 ani o bună parte a populaţiei s-a adaptat acestui mecanism social. Revoluţia însă a schimbat relaţiile sociale şi frâiele puterii nu au mai încăput într-o singură mână: teoretic, apele s-au despărţit în funcţie de cele trei puteri ale statului de drept: Legislativă, Executivă şi Judecătorească. De aceea am avut şi încă avem un fel de tranziţie prelungită spre statul de drept funcţional.
În condiţiile în care cultura politică a cetăţenilor era doar aceea deprinsă la orele de învăţământ politic şi socialism ştiinţific, evident că am avut parte de toate abuzurile din lume în primii ani de democraţie, ca abia din 1996 încoace, din mandatul lui Emil Constantinescu, să putem vorbi de intrarea în tiparele constituţionale.
Fireşte că au existat o anume elită politică şi intelectuală şi o mare parte a electoratului care au privit cu prea mult optimism posibilitatea ca preşedintele Constantinescu să rezolve tot ce nu se rezolvase până atunci, motiv pentru care mulţi au considerat că mandatul său a eşuat. Înarmat cu aceste învăţăminte, Traian Băsescu a dorit cu orice preţ să schimbe vechile aşezări, numai că, ieşind adesea din prerogativele constituţionale, sunt mulţi care-l acuză de autoritarism şi voluntarism (preşedinte-jucător).
Între timp, nivelul aşteptărilor populare a tot crescut, iar ultimul preşedinte avea de ales între cele trei variante: 1. controlul informal asupra tuturor centrilor de putere prin mijloacele perpetuate de la Ceauşescu la Ion Iliescu; 2. un preşedinte democrat, transparent, cu Constituţia în braţe, dar abandonat de partid şi fără priză la mase (Emil Constantinescu); 3. un preşedinte-jucător care face şi desface majorităţi guvernamentale, ţine frâiele Executivului şi ale serviciilor, guvernează în numele poporului… (Traian Băsescu).
Că formele mentale nu au dispărut se vede din acuzaţiile şi criticile la adresa lui Klaus Iohannis: preşedinte slab, fiindcă nu-l azvârle pe Ponta de la Palatul Victoria, nu face şi nu drege, tace şi nu va pupa al doilea mandat, nu-i aduce pe liberali la Putere, nu sancţionează cu vehemenţă derapajele din Parlament şi Guvern… Unii dintre detractori au ajuns la disperare fiindcă predicţiile lor despre scăderea „neamţului” în sondaje nu se adeveresc. Încă.
Se uită că în majoritate (55%) ne-am dorit în 2014 un altfel de preşedinte şi o altfel de politică. Sătui de vorbe şi de acuzaţii sterile, de lipsa de viziune a instituţiei prezidenţiale, ne-am dorit noi un reprezentant drept şi cinstit, unul din afara jocurilor de putere, hotărât să pună la punct o clasă politică hrăpăreaţă, dar prin mijloace constituţionale, un preşedinte care să mai şi tacă, să nu le ştie şi să nu le facă pe toate.
Stârniţi de presa care nu mai are răbdare cu tăcerile lui Iohannis, la nici şase luni de mandat, am dori să-l schimbăm rapid. Nu cu altul, ci pe el însuşi. Nu fiindcă ne plictisim repede, ci fiindcă realitatea politică depăşeşte estimările iniţiale: majoritatea de guvernământ a intrat în conflict cu Puterea Judecătorească şi cu dorinţele electoratului de a curăţa ţara de corupţi, minciunile guvernanţilor sunt mai gogonate ca oricând, creşte teama că distrugerile vor fi ireparabile… şi ar fi nevoie de mai multă hotărâre, mai mult curaj la Cotroceni.
Comentarii