Nonagenarul profesor Ioan Şt. Dascălu ne oferă o surpriză deosebit de plăcută: cartea În umbra catedrei (Editura Accent Print, Suceava 2014), o selecţie din însemnările şi cugetările pe care le-a aşternut pe hârtie în perioada 28 iunie 1950-15 iunie 1985.
Lucrarea nu reprezintă o simplă scriere confesivă, ci un strălucit jurnal de viaţă cu multiple valenţe informative, estetice, formative şi filosofice.
În însemnările dlui Ioan Dascălu avem 35 de ani de istorie a învăţământului românesc în general şi a învăţământului liceal agricol din Fălticeni în special, o “cronică” realizată nu atât prin apelul la documente şi evenimente formale ce-i marchează devenirea în timp, cât prin prezentarea unui destin de dascăl prins în hăţişul schimbărilor din învăţământul românesc, cu întâmplările prin care a trecut şi cărora a trebuit să le facă faţă plătind bine cunoscutul tribut. Ne amintim, fără să vrem, de Ernst Jünger şi de jurnalul lui, în care autorul afirma că într-un sistem totalitar, jurnalul este o expresie a libertăţii de gândire şi chiar, putem spune, o formă de libertate a scriiturii.
Originalitatea acestei cărţi este dată de viziunea pătrunzătoare (care îi permite să emită judecăţi esenţiale privitoare la învăţământul românesc) şi de o calitate care pentru mulţi s-ar putea să fie o reală surpriză: aceea de intelectual şi om de cultură, capabil să emită un discurs foarte valoros privitor la întregul peisaj al învăţământului românesc, gândind “cu nelinişte ce mare discrepanţă mai este încă între teorie şi practică, între ideal şi real, între necesitate şi posibilitate în procesul nostru, instructiv educativ” în care, în ciuda profundului sentiment de insatisfacţie, “încercăm însă să cârpim şi să călcăm cât mai meticulos cu putinţă hainele rupte pentru a ieşi în lume în mod onorabil” (p.241).
Cartea se constituie într-o autentică pledoarie pentru adevărata “dăscălie”, pentru dialogul cu ceilalţi şi cunoaşterea de sine, redând atât pulsaţia profesorului preocupat de demersul didactic şi de desăvârşirea sa, crezul său profesional, cât şi reflecţii asupra unor întâmplări din viaţa colegilor sau a altor persoane care “au căzut în ţărâna numeroaselor interese zilnice”(p.107) sau au reuşit să rămână în memoria colectivă precum moş Lemnaru, omul “deschis şi prietenos, cu minte înţeleaptă şi cu suflet chibzuit”, care “îşi mutase la şcoală casa intereselor lui fundamentale” (p.103).
Reflecţia profundă este exprimată/sugerată în fiecare filă a volumului şi redată într-un limbaj artistic, într-un stil expresiv, elevat, plastic, surprinzând plăcut sensibilitatea în ansamblul ei: “La Cheile Dornei sau la barajul Calu sau la Crucea, natura este impunătoare. Impetuos, muntele se ridică din Apă drept şi ruginit de vreme, înălţându-şi piscul spre cerul albastru. Pe albia repede a Bistriţei, plutele lunecă la vale. Omul apare aici aşa de mic, încât te miri cum de nu-i strivit de intensitatea naturii. Sufletul ţi-i cuprins de o linişte adâncă. Câte n-au văzut aceste stânci, în viaţa lor tihnită, de mii de ani” (p.13)
Când Profesorul trăieşte dezamăgiri, are mâhniri şi abordări neprieteneşti, aceste neplăceri sunt consemnate succint, cu detaşare, dar şi cu o oarecare înţelegere, care conţine o vagă empatie faţă persoanele în cauză. Uneori, chiar uimirea în faţa reacţiilor nocive ale unor confraţi de breaslă sugerează că eul narator nu simte nici indignare, nici revoltă, nici măcar ceva înrudit cu aceste stări.
Cartea conţine implicit şi explicit şi o pledoarie pentru lectură, pentru cultură. Dl profesor Dascălu şi-a umplut timpul de “dincolo de catedră“ cu lucruri minunate, mergând pe un itinerar care ne îndrumă şi ne aminteşte că ar trebui să admirăm, să preţuim şi să învăţăm, încă şi încă, din cărţi, din filme şi piese de teatru, din întâlniri cu oameni cu “o viaţă nu numai interesantă dar şi instructivă”.
Ioan Şt. Dascălu s-a încumetat să ne dea o carte în care se destăinuie fără a fi vorba însă de un jurnal intim. Cartea se citeşte cu sufletul la gură pentru că ne aduce, dezvăluindu-ne un Om preocupat să afle sensul vieţii dincolo de “zilele se scurg după şablon între cei patru pereţi ai cancelariei profesorilor… Şi ne fac să privim cum pe drumul bătătorit de mii de generaţii trece făloasă mediocritatea”(p.58).
Scriind despre acestea şi multe altele, ni se dezvăluie ca un mare iubitor de oameni şi de viaţă, ca un autentic dăruitor de prietenie, de poveţe. Din universul ideilor sale te poţi îmbogăţi sufleteşte, spiritual şi cultural, te poţi împăca cu tine şi cu ceilalţi, iar deznădăjduit, îţi poţi găsi alinarea găsind o remarcă optimistă. Din exemplul său înţelegi că numai munca serioasă, acumularea neîncetată de cultură te pot echilibra şi înălţa, te pot îndemna la cumpătare, la păstrarea dreptei măsuri.
Vă mulţumim Domnule Profesor!
Comentarii