Turtiţa

Pe holul cabinetului stomatologic, lume ca de obicei, greu se mai putea respecta ora planificată. Am ocupat un loc pe un fotoliu şi am decis să nu mai privesc ceasul, mă obişnuisem să aştept. Deodată s-a îndreptat spre mine o femeie veselă, destul de elegantă, puţin mai plinuţă, spontană în comunicare, salutându-mă. I-am răspuns cu respectul cuvenit, dar nedumerit în privinţa numelui ei. Câteva trăsături îmi erau cumva cunoscute, dar nu am vrut să risc, de aceea am rugat-o să-mi dea un detaliu semnificativ. Dezvelindu-şi o dantură ce îi contura un chip plăcut, începu să râdă, aruncând priviri în jur.

– Povestea cu turtele vă spune ceva? Doamne, ce tevatură a fost atunci…

– Da, mulţumesc! Eşti Mariana C., mezina familiei, am răspuns bucuros. Trebuia să fii băiat, după cum spunea tatăl tău, dar e bine şi cu trei flori! Avea dreptate. Până prin clasa a VII-a erai mai mult în compania băieţilor, jucai fotbal cu ei, nu prea stăteai deoparte la unele năzbâtii ale lor. Unde sunt anii, când au trecut? Parcă fug în galop…

– Aşa este, sunt bunică, dar nu vreau să fiu pesimistă, încerc să trec cu bine peste unele greutăţi, lumea e mereu în schimbare, încet, încet rămânem doar cu amintirile, cele ale şcolii sunt cele mai frumoase. Cât am fost în gimnaziu mi-a rămas porecla „turtiţa”. Excursia aceea pe Rarău m-a adus în centrul atenţiei. Mama, grijulie ca de obicei, mi-a pregătit şi nişte turte. Până la Stulpicani, nimic deosebit, dar când a trebuit să traversăm Codrul secular de la Slătioara pentru a ajunge la Cabana Rarău, a început necazul.

– Dacă ceilalţi elevi aveau puţin bagaj, într-o plasă, tu ai ieşit repede în evidenţă cu acel geamantan scump, de, erai fiica gestionarului-şef de la magazinul sătesc!

– Doamne, ce căldură era, setea se accentua, căutam câte un izvor sau pârâiaş din care să ne răcorim sufletul, iar eu aveam pe cap şi pacostea aceea… Ţin minte că vreo doi kilometri mi l-au cărat doi elevi din clasa a VIII-a, curioşi peste măsură să afle ce este în el. Cheia era pe lănţişorul meu de la gât, şi-apoi, nu cedam cu una, cu două…

– Erai băieţoasă, da, unul dintre ei ştiu că te simpatiza, mereu căuta să fie lângă tine.

– Pe toate le ştiţi, domnule profesor! Nimeni altul decât Sorin, acum soţul meu. Ne-am căsătorit în facultate, amândoi economişti.

– Să fiţi sănătoşi, să vă iubiţi mereu şi să vă bucuraţi de copii şi nepoţi pentru a rămâne tineri.

– Despre traseul turtelor mele ce vă mai amintiţi? mă întrebă râzând Mariana, bine conectată la acea întâmplare nostimă şi de neuitat.

– Tu erai ca un bujor în amiază, mereu cereai apă, grija geamantanului trecu alternativ prin mâinile fostului tău învăţător, şi el curios de greutatea lui, apoi ale medicului veterinar, soţul dirigintei tale. Eram cu toţii sleiţi de puteri, neobişnuiţi cu aşa o escaladare în miez de Cuptor.

Ajunşi la cabană voiam să vedem minunea din geamantan. La început te-ai împotrivit, dar nu ai avut încotro. Nimeni parcă nu mai simţea oboseala. Aşezat pe o masă şi deschis încet, deodată s-a răspândit din el un miros plăcut de aluat copt. Într-un prosop mare, alb ca laptele, erau aşezate pe două rânduri peste douăzeci de turte pufoase, coapte pe şparhart, de mărimea foilor de pizza, însă mai groase de cel puţin patru ori. Cealaltă jumătate a geamantanului era ocupată cu un teanc apreciabil de rochiţe, fuste, bluziţe, ca şi cum excursia ar fi durat cel puţin două săptămâni, nu două zile.

Unii elevi nu-şi mai luau ochii de pe turte, începură chiar să saliveze. Recunosc că mă aflam şi eu printre ei.

– Da, aveţi memorie foarte bună! Îmi amintesc cum medicul veterinar, încă puţin nervos de la căratul geamantanului, n-a mai stat pe gânduri şi, cu un cuţit mare, le-a tăiat în două, împărţindu-le tuturor, apoi m-a întrebat în cât timp aş fi reuşit să le mănânc, bineînţeles ironizându-mă. Cu turtele mele am asigurat o parte a cinei, iar a doua zi dimineaţă, în glumă sau poate în serios, câţiva m-au întrebat dacă nu a mai rămas vreo bucată rătăcită prin geamantan.

Convorbirea noastră a fost însă întreruptă de vocea asistentei care o invită pe „turtiţa” înăuntru. Am rămas în aşteptare, cu gândul dus departe, încercând să vizualizez secvenţe din acea excursie dominată de povestea frumoasă a turtelor Marianei. Chiar mi se făcu poftă de aşa o bunătate! În drum spre casă mi-am cumpărat de la un chioşc cu produse de panificaţie o lipie proaspătă, frumos ambalată, asemănătoare turtelor din geamantan.

Ajuns între blocuri, n-am mai rezistat şi am trecut hotărât să mănânc câte o bucăţică, având mirosul specific coacerii pe vatră, nu însă atât de atrăgător ca al turtelor de pe Rarău…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: