Protopopiatul Suceava I

Maica Domnului – Eva cea nouă, femeia noii creaţii

MD4În Teologia ortodoxă, Maica Domnului este consi-derată a fi Eva cea nouă, Maica adevărată a vieţii. Astfel, ea nu a fost doar instrumentul prin care s-a împlinit planul mântuitor al lui Dumnezeu, ci şi reprezentanta umanităţii căzute, care a ajuns la cea mai mare intimitate cu Creatorul, în scopul restaurării chipului iniţial de dinainte de căderea în păcat, „scara care ne-a urcat la cer”: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Astfel, „zic unii dintre sfinţi că din Duhul Sfânt şi-a luat sufletul ca din sămânţă bărbătească, iar trupul şi l-a format din sângele feciorelnic”. Pentru această misiune a naşterii lui Mesia, Dumnezeu a ales o fiinţă potrivită, „plină de har”, care să întruchipeze atât omul alterat de păcat, cât şi creatura umană originară, plină de sfinţenie paradisiacă. Ea este situată „la mijloc, între natura creată şi cea necreată”. Aşadar, „la plinirea vremii”, Dumnezeu a ales-o pe cea „plină de har”, spre a fi altarul tainei întrupării: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumne-zeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4). „Taina” aceasta este mare şi de neînţeles pentru mintea mărginită a omului căzut în păcat: „Deci zice Îngerul: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, roditor făcând pântecele tău şi zidind trup Cuvântului Celui de o fiinţă. Iar puterea Celui Preaînalt – este Fiul lui Dumnezeu, pentru că Hristos este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24) – te va umbri, adică te va acoperi, dinspre toate părţile te va înconjura. Căci precum găina îşi umbreşte puii săi, pe toţi cu aripile sale cuprinzându-i, aşa şi Puterea lui Dumnezeu, pe Fecioara toată o au cuprins, şi aceasta este a umbri” afirma Sf. Teofilact al Bulgariei.

În rai a trăit o altă „maică a vieţii”, Eva, soţia lui Adam. Numai că, din maică a celor vii, prin neascultare, alături de neînţeleptul Adam, a devenit „maică a morţii şi a stricăciunii”, începătură a „naşterii noastre în stricăciune” (cred sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog): „Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22). „Coasta luată din Adam” a pus neascultare în loc de carne, iar, datorită păcatului originar, rana produsă prin „naşterea strămoaşei Eva” nu a avut posibilitatea să se vindece. Ea însă s-a vindecat prin ascultarea Fecioarei Maria, care a fost exemplu strălucit de trăire autentică a credinţei şi smereniei. Astfel, a fost înlăturat „blestemul Evei”, iar Hristos, prin întrupare „de sus”, sfinţeşte pântecele Maicii binecuvântate. Era nevoie de o atare intervenţie divină, deoarece, în firea omenească a Mariei, subzista păcatul Evei. „Împărăteasa cerurilor” deschide uşa pe care au închis-o protopărinţii Adam şi Eva. Ea este „Maică a celor vii în Hristos” şi fiică a Evei, „maica celor vii” după trup: „Datornică s-a făcut Eva în Eden. Zapisul datoriei ei: moartea din neam în neam, a fost cerut de la copiii ei […] Eva s-a îndatorat, dar Maria a rămas scutită […] Iar Pruncul Mariei a umplut de viaţă întreaga făptură” (Sf. Efrem Sirul). Tot aşa, Odon de Cluny sublinia marele merit al Preacuratei în lucrarea de izbăvire a neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii: „Într-adevăr, moartea a fost adusă pe lume de o femeie; dar pentru ca femeia să nu fie dispreţuită pe vecie, tot ea a fost în stare să anunţe oamenilor bucuria Învierii Domnului. După cum se spune: cea din a cărei mână iei licoarea morţii este şi cea din a cărei gură auzi bucuria Învierii. Şi tot aşa, cum prin Preafericita Maria veşnic Fecioară, care este singura speranţă a lumii, porţile Paradisului ne-au fost deschise, iar blestemul Evei a fost înlăturat, la fel, prin preafericita Maria Magdalena a fost spulberat oprobiul ce apăsa asupra femeii; iar lumina Învierii noastre ridicată în Învierea Domnului prin ea a fost vestită”.

Este evident faptul că Adam şi Eva au păcătuit şi au fost înveşmântaţi „cu frunze de smochine şi cu ruşine”. Prin Fecioara Maria firea omenească s-a îmbrăcat într-o haină nouă a evlaviei şi ascultării. Mai mult, „Maria ne-a dat Pâinea înviorării în locul pâinii istovirii pe care a dat-o Eva” (Sf. Efrem Sirul), căci boldul morţii „a venit [tocmai] prin Eva, fecioara; trebuia ca prin Fecioară, dar, mai bine zis, din Fecioară, să Se arate Viaţa; pentru ca, după cum şarpele a înşelat-o pe aceea, tot astfel şi Gavriil să-i binevestească acesteia” (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Într-adevăr, la început, când omul feciorelnic se desfăta în lumina harului dumnezeiesc, Adam a pus soţiei sale numele de Eva, pentru că „ea avea să fie mama tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Dar, după cădere, primii oameni au fost îmbrăcaţi în „hainele de piele ale stricăciunii”: „Hainele de piele, pe care El [Dumnezeu] le-a făcut după ce Adam şi Eva au călcat porunca, sunt, în mod evident, trupurile cu care noi am fost îmbrăcaţi după ce am călcat porunca; cătuşele cu care am fost legaţi în vederea pocăinţei. Trupurile au fost numite piele, pentru că sunt întocmai ca nişte cătuşe (din piele) şi ca un mormânt pentru suflet, care a fost condamnat să fie înmormântat în el, ca să nu se chinuie în veac” (Metodiu de Olimp).

Sfântul Chiril al Alexandriei preia comparaţia paulină Adam cel vechi – Noul Adam/Hristos, şi o transpune în relaţia Eva cea dintâi – Eva cea de pe urmă/Fecioara Maria. Dacă primul Adam se întoarce în „ţărâna maică”, spre stricăciune, iar soţia sa Eva îl urmează îndeaproape, apoi, Adam cel de pe urmă şi Eva cea de-a doua, Preacurata lui Maică, îl ridică pe omul păcătos din amarnica lui cădere şi îl împacă din nou cu Dumnezeu Tatăl, Creatorul lumii văzute şi nevăzute. Altfel spus, „cu coasta [Eva] care a fost luată din Adam, cel rău a luat inima lui Adam. Din aceeaşi coastă [Eva] a răsărit Puterea nevăzută [ascunsă] care l-a făcut pe Satana să cadă asemenea lui Dagon” (Sf. Efrem Sirul), sau, precum „Eva, fiind fecioară şi fără de pată şi primind întru sine cuvântul şarpelui, a născut neascultarea şi moartea, tot astfel şi Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit că Duhul Domnului va veni asupra ei şi puterea Celui Prea Înalt o va umbri, din care cauză şi Sfântul, Care se va naşte din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu, primind credinţa şi bucuria, a răspuns: Fie mie după cuvântul tău! În felul acela S-a născut din ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi şi prin Care Dumnezeu nimiceşte pe şarpe, ca şi pe oamenii şi îngerii asemănători cu el şi prin care liberează din moarte pe cei răi, care se pocăiesc şi cred în El” (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful).

În aceeaşi ordine de idei, Sfântul Epifaniu de Salamina spune că Eva s-a făcut „pricina morţii” pentru oameni, iar Maria, pricina vieţii. „Şi astfel Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, căci aşa cum este scris: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Romani 5, 20)”; în paradis, Eva era încă fecioară şi a păcătuit amarnic, iar „harul ascultării” a venit prin Preacurata Maria, deschizând omului uşa spre viaţa cea veşnică. Adevărata „maică a vieţii” este Fecioara Maria, iar Eva cea dintâi, doar „maică a morţii” (Sf. Epifaniu de Salamina). Astfel, „fecioara Eva a fost înşelată prin cuvintele unui înger [rău], iar Fecioara Maria a adus în lume viţa ascultând tot de cuvintele unui înger. Fecioara Maria s-a arătat apărătoarea (advocata) fecioarei Eva. Şi aşa cum întreg neamul omenesc a primit legătura morţii printr-o fecioară, tot aşa a fost salvat prin intermediul unei fecioare” (Sf. Irineu din Lyon). Tocmai de aceea, „se bucură astăzi Eva în iad! Căci iată Fiul fiicei ei S-a pogorât ca leac de viaţă ca să învie pe maica Maicii Sale: Pruncul binecuvântat a zdrobit capul şarpelui care a rănit-o [Fc 3, 15]” (Sf. Efrem Sirul).

Din primul cuplu s-a născut întregul neam omenesc, dar, din nefericire, tot protopărinţii au contribuit la intrarea în lume a morţii, duşmanul cel din urmă care va fi nimicit (I Corinteni 15, 26). În ceea ce priveşte „moartea, ea fost aplicată omului în vederea întoarcerii lui la starea cea dintâi, aşa cum sunt aplicate elevilor silitori pedepse pentru îndreptare. Căci moartea nu este altceva decât despărţirea sufletului de trup […] [Tocmai de aceea, Dumnezeu] l-a îmbrăcat [pe om] în tunici de piele, adică l-a îmbrăcat cu stricăciune, pentru ca prin dezmembrarea trupului, tot răul care se născuse în el să moară” (Metodiu de Olimp). Participarea celor doi soţi la actul deplorabil al neascultării şi, implicit, la decăderea omului, în general, este reliefată în paginile aceleiaşi Epistole către Corinteni: „printr-un om a venit moartea” (I Corinteni 15, 21). Atât Eva, cât şi Adam, ispitiţi de cunoaştere şi de descifrarea tainelor existenţei, s-au aventurat într-o tentativă sfidătoare de a fi întocmai ca Dumnezeu, demersul lor cognitiv eşuând lamentabil. Cuprins de milă faţă de soarta nefericită a omului, Părintele ceresc îi întinde o mână salvatoare, prevestind naşterea unei alte femei, de această dată providenţială, care va vindeca neascultarea celor dintâi: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15).

Zdrobirea „ţestei celui rău” nu trebuie privită neapărat ca o cruntă răzbunare. În textul biblic, este utilizat un limbaj plastic, care prezintă o realitate cutremurătoare: încetarea împărăţiei întunericului şi a morţii şi instaurarea unei alte împărăţii a luminii: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 55). În înţelepciunea Sa cea nemărginită, Creatorul a împuternicit o altă femeie să repare greşeala făcută de Eva, femeia paradisului pierdut. Şi dacă Eva cea dintâi s-a făcut maică a trupurilor vii spre moarte, Eva cea de pe urmă, Preacurata Fecioară, s-a făcut Maică a Celui Care va învinge moartea, Iisus Hristos, izvorul vieţii, „începătură a învierii celor adormiţi”: „Cu coasta [Eva] care a fost luată din Adam, cel rău a luat inima lui Adam. Din aceeaşi coastă [Eva] a răsărit Puterea nevăzută [ascunsă], care l-a făcut pe Satana să cadă asemenea lui Dagon [I Rg 5]” (Sf. Efrem Sirul).

Tocmai de aceea, Mântuitorul o numeşte „femeie” pe mama sa, în mai multe rânduri. Cuvântul acesta nu este unul înjositor (vezi şi Galateni 4, 4; Fapte 1, 10-11 – bărbaţi galileeni), ci reprezintă doar un mod de adresare. Ea este „femeia noii creaţii”, o califică părintele Vasile Mihoc: „[Prin Maica Domnului] întristarea strămoaşei Eva s-a preschimbat în bucurie. Căci Eva a auzit prin grăire dumnezeiască: în dureri vei naşte fii, iar aceasta: Bucură-te, cea plină de dar! Aceea: către bărbatul tău va fi întoarcerea ta, iar aceasta: Domnul este cu tine! Ce cuvinte vom aduce, dar, Maicii Cuvântului? Zidirea toată împreună să se bucure şi să laude preasfântul pântece al Sfintei Ana. Că a născut lumii vistierie neînstrăinată a bunătăţilor” (Sf. Ioan Damaschinul). Adam cel dintâi, neascultătorul de Dumnezeu, a numit-o „femeie” pe soţia sa: „Şi a zis Adam: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie” (Facerea 2, 23). Peste ani, un alt os şi o altă carne, plămada femeii ascultătoare, va folosi acelaşi apelativ: „Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2, 4). „Foarte bine ne-a dat şi acest cuvânt Mântuitorul, explică Sfântul Chiril al Alexandriei. Căci nu trebuia să se grăbească la facerea de minuni, nici să se arate un făcător de minuni repezit, ci să păşească la aceasta numai fiind rugat şi să dăruiască harul mai mult unei trebuinţe decât să-l arate privirilor. O faptă aduce mai multă bucurie celor ce o doresc, când nu se dăruieşte îndată celor ce o cer, ci susţine ajungerea la o nădejde mai stăruitoare printr-o mică amânare. Pe lângă aceea, Hristos arată şi cinstirea vrednică de preţuire datorată celor ce nasc, primind să facă ceea ce nu voia din respect faţă de Maica Sa”.

Sfântul Efrem Sirul afirmă răspicat: „Eva o închipuieşte pe Maria”. „Femeia noii creaţii” cunoştea puterea dumnezeiască a Fiului Omului. Şi, tocmai de accea, mijloceşte pentru Om: „nu mai au vin”. La rugămintea Maicii Preacurate, „care avea mare îndrăzneală la Fiul său”, acesta săvârşeşte prima minune din activitatea Sa pământeană: „[Iisus] a prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca un sărman. Din ale Sale a amestecat la nuntă; vinul Său l-a amestecat şi l-a dat băutură acolo unde a fost chemat”, mai zice Sf. Efrem Sirul. Înmulţirea vinului la Nunta din Cana prefigura înmulţirea Vinului binecuvântat în Sfântul Potir, pe Sfintele Altare ale noii creaţii.

Misiunea Maicii Preacurate nu s-a încheiat odată cu Înălţarea la cer a Preaiubitului ei Fiu. Probabil că smerenia ei fără seamăn a determinat autorul sfânt să nu-i pomenească faptele săvârşite până la mutarea ei la cer. Misiunea Fecioarei Maria continuă în Biserică şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor. Ea este pururea rugătoare pentru noi, cei păcătoşi, pildă vie de evlavie, credinţă, nădejde şi dragoste. De aceea, avem datoria să-i urmăm exemplul sfânt, îmbrăţişându-l pe Mântuitorul cu aceeaşi iubire şi acelaşi devotament. Căci numai astfel vom ajunge şi noi acolo unde se află Maica vieţii, Eva cea nouă, smerită şi ascultătoare: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată” (Psalm 44, 11).

Preot LAURENŢIU NICOLAE STAMATIN

Parohia „Izvorul Tămăduirii” – Burdujeni

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: