De ce nu se doreşte altfel de politică ?

Ideea lui Klaus Iohannis de a construi şi a promova o altfel de politică a fost un vector important al recentei campanii electorale şi i-a adus multe voturi, ceea ce e de netăgăduit. Din păcate, acum la 100 de zile de la depunerea jurământului, o mulţime tot mai vehementă nu se mai revendică din fostele slogane electorale, acuzându-l că e doar un preşedinte de decor, „un ficus la Cotroceni!”.

Ca atare, o parte a susţinătorilor săi lasă impresia că luna de miere a cam trecut, iar funcţia de mediator între cele trei puteri ale statului de drept şi mai ales datoria de a iniţia politici publice încă nu se ridică la nivelul aşteptărilor populare. Ne propunem în cele ce urmează să cântărim argumentele pro şi contra acestei atitudini.

De observat că, în astfel de situaţii, mai toţi comentatorii fac distincţie între culorile politice ale criticilor, ca şi cum atacurile ar veni neapărat din direcţia unor partide şi politicieni aflaţi în opoziţie faţă de Cotroceni. Nu voi cădea în această capcană şi voi lua în discuţie argumentele de bună-credinţă, indiferent de partizanatul susţinătorilor.

Este adevărat că, urmându-i lui Traian Băsescu, considerat un preşedinte „jucător”, Klaus Iohannis avea de ales între stilul voluntar şi pătimaş al acestuia în contrapartidă cu tipul croit de cadrele actualei Constituţii. E vorba de art. 80: alin. 1. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării; alin. 2: Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

A se lua în consideraţie şi puţinele modele de până acum: Nicolae Ceauşescu iese din discuţie, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Evident că singurul cât de cât acceptabil pentru Iohannis nu putea fi decât Emil Constantinescu, cel ce, cu unele excepţii, s-a încadrat în preceptele constituţionale. Necazul a fost că mandatul acestuia nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor populare, aşa cum se întâmplă şi acum.

Ei bine, dacă nimeni nu-i poate reproşa deocamdată lui Iohannis că nu ţine cont de art. 80 din Constituţie, în schimb detractorilor săi le surâde ideea unui preşedinte implicat, autoritar şi atotputernic care demite Parlamentul şi Executivul, schimbă majorităţile de guvernământ spre a-şi pune partidul şi oamenii săi la Palatul Victoria, unul care îi numeşte în posturi-cheie pe cei agreaţi de sine sau de alţii din grupul de susţinători, face jocurile în parlament prin diverse iniţiative personale sau de grup, intervine ori de câte ori crede de cuviinţă în spaţiul public pentru a-şi promova interesele, eventual propriile proiecte… Cât despre jurnalişti, ei ar prefera un preşedinte care iese la atac, unul care se răfuieşte cu inamicii, răspunzându-le de fiecare dată cu aceeaşi monedă. De nu cumva mai dur…

Or la aşa ceva „neamţul” nu este dispus. Ce e de făcut? Fiindcă până la urmă „politica altfel” va duce volens-nolens la diminuarea credibilităţii şi a rolului său de reprezentant al statului de drept, al României, de interfaţă a sistemului nostru politic. Ceea ce nimeni(?) nu-şi doreşte.

Din fericire, situaţia aceasta nu este una nouă, fiind descrisă, cu tot cu soluţii, în manualele de ştiinţe politice, iar primele reuşite ale mandatului său au dovedit că preşedintele ştie să le folosească: Proiectul de lege privind amnistia şi graţierea a fost respins încă din 18 noiembrie anul trecut cu 293 de voturi din cei 297 de deputaţi prezenţi, iar Acordul partidelor privind pactul pentru armată şi bugetare a acesteia cu 2% din PIB a urmat la scurtă vreme, situându-ne alături de celelalte state europene.

De reţinut că puterea preşedintelui îşi are originea în votul popular şi nu trebuie s-o folosească direct pentru a demite Parlamentul şi Guvernul, nici spre a interveni în Justiţie ca să scape pe nu ştiu cine, nici să-i lege în 24 ore pe toţi hoţii şi corupţii, aşa că rândurile dezamăgiţilor se vor îngroşa în continuare.

În schimb, având acest important suport de legitimitate, Iohannis poate pune în mişcare curente de opinie în favoarea unor proiecte, poate apoi pune presiune mediatică pe Guvern şi Parlament, iar cei ce vor participa împreună la construirea inteligentă a unui mainstream politic, la atingerea unei mase critice, apoi la aprobarea proiectelor şi punerea lor în operă vor avea de câştigat. Inclusiv România. Nu acesta este principiul participativ, aplicat pretutindeni acum în democraţiile consolidate? Ceea ce nu înţeleg este de ce Klaus Iohannis şi stafful său le-a abandonat. Momentan.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: