Pe Drumul Tătarilor

80-60-69. Nu, nu sunt dimensiuni pentru un fotomodel aşa cum probabil v-aţi imaginat. Sunt semne ale vârstei celor care, într-o duminică de martie, chiar a doua a lunii, au străbătut în câteva ore munţii din jurul Dornei.

Peste noapte, un cer senin, un albastru infinit acoperea oraşul. Dimineaţa, bruma deasă se aşezase straşnic pe acoperişurile caselor, peste grădini, asemeni unui covor de zăpadă proaspătă.

Vârful Ouşorului strălucea treptat sub razele soarelui, care se ivea ţanţoş să ne avertizeze de frumuseţea unei zile încărcate de semnificaţii. Proiectul realizat cu o zi înainte trebuia dus la bun sfârşit. Iată motivul pentru care ne pregăteam ca, nu peste mult timp, să ieşim din case.

Cu bunii prieteni ne-am întâlnit acolo unde ne-am propus, adică nu departe de Drumul Tătarilor, aproape de Dealul Runc.

Bine dispuşi ca de obicei, plini de viaţă şi optimişti, cu echipamentul de munte pus la punct, bocanci, rucsac, hanorac cu glugă, beţe de schiuri, încă mănuşi, o privire de ansamblu şi… la drum.

Duţu, Mircea, Tirel şi Jenica, un cvartet care de multă vreme a legat o prietenie aparte, nu se dezmint nici în acest început de primăvară, după ce au lăsat schiurile pentru mai târziu, poate pentru un alt an. Fac o echipă minunată, despre care n-am reuşit să povestesc până acum. Vârsta bunilor prieteni nu contează, chiar nu contează atunci când vrei să realizezi un vis. Iar visul nostru este permanent legat de a demonstra, prin ceea ce facem, că o mentalitate greşit înţeleasă se poate remedia, dacă îţi doreşti cu adevărat. Timpul o să demonstreze la rândul său că ceea ce afirm este întru totul adevărat.

Dragii mei, haideţi să ne debarasăm cu totul că 80-69-60, adică anii aceştia nu sunt un impediment pentru a ieşi veseli, cu un tonus optimist, cu bună dispoziţie din spaţiul nostru, închistat uneori, încărcat de poveri pe care , dacă vrem, le simţim zilnic. Să nu fim cei care numărăm clipele petrecute în stres, preocupaţi de o durere la un genunchi, la coloană sau la cot – ştiu că durerea în cot, şi la propriu şi la figurat, e gravă –, să încetăm să mai privim numai cu pesimism şi înverşunaţi când soarele nu încălzeşte când vrem noi, că gropile din asfalt sau de pe un drum nepietruit pe unde ne întoarcem în fiecare zi spre casă se înmulţesc… şi altele de acest fel.

Există remediu pentru vindecare de monotonie, de comoditate, de alergie la anumite situaţii, pentru vindecarea de egoism, de vanitate. Există un remediu imediat, îl avem cu toţii pe deplin – armonia cu natura. Iată deci un alt motiv pentru care în acea duminică s-a reîntâlnit cvartetul.

Cu o zi înainte, s-au făcut planurile de bătaie. Hotărât lucru, pe Drumul Tătarilor, pe coama munţilor, o panoramă a oraşului, o gură de aer curat, poveşti de toate felurile, zâmbete şi apoi pregătiţi pentru o nouă săptămână agitată.

Drumul este încărcat de istorie. Pe aici, cu multe secole în urmă, într-o zbuciumată istorie a neamului românesc, au trecut hoarde tătare. Pe aici treceau din Moldova spre Transilvania hanii tătari însoţiţi de armată şi cu poveşti ştiute numai de ei. Dorna în curgere le-a fost martoră. Câţi or fi rămas pe aceste locuri necunoscute pentru ei, câţi se vor fi întrebat în gândurile lor ce vor fi căutând într-o ţară care nu era a lor? Îmi imaginam confruntările cu paşnicii moldoveni şi transilvăneni ce-şi apărau graniţele cu înverşunare. După sute de ani, paşii noştri străbăteau istoria şi vremurile.

Călcam cu un pas sigur pe drumul bătătorit, îngheţat încă, umbrit pe alocuri de copacii neînfrunziţi. De o parte, drumul era abrupt, semn că au fost şi alunecări de teren, pe când de cealaltă parte dealul semeţ ne primea zâmbind parcă, luminos, cu gospodăriile răzleţite din loc în loc. Case cu pridvor păzite cu înverşunare de câini ciobăneşti, dar şi poteci până în vârf de munte se desprindeau pe alocuri. Acolo, sus, glasuri se desprindeau în vraja dimineţii de martie.

Păşeam hotărâţi la început de drum. O privelişte minunată ne întâmpina la fiece pas. Ochiul vigilent al pasionatului de munte descoperea firicelul de apă timid care îşi croia drumul printre pietre, şuvoaiele mai repezi ale izvoarelor din care cu siguranţă îşi domoleau setea cerbii şi căprioarele mai sus, pe creste.

Părăsim Drumul Tătarilor, o luăm la dreapta pe o potecă mai puţin străbătută de curând, urcăm aproape pieptiş, admirăm puieţii de brad care abia străbat printre firele de iarbă uscată, crescuţi involuntar pe munte, pătrundem în pădure, bătătorim zăpada cu bocancii. Urmele paşilor ocolesc alte urme lăsate de vietăţile pădurii. Pe aici au trecut peste noapte vulpile şi lupii. Au lăsat semne evidente. Ne entuziasmăm la fiecare pas. Liniştea pădurii, liniştea noastră sufletească ne dă o stare de pace, stare ce se revarsă asupra umanităţii, deşi atâtea evenimente se desfăşurau paralel cu trăirile noastre.

De obicei povestim şi retrăim evenimente petrecute cu o vreme înainte, amintiri aproape vii despre cei care au vieţuit prin împrejurimi, întâmplări hazlii care ne binedispun; de fapt ştim şi încercăm să ne debarasăm de toate reziduurile şi amprentele vremurilor. Şi mult îi datorăm naturii pentru şansa care ne-o oferă.

Dacă urmele animalelor erau benefice, trebuie să recunoaştem că ceea ce a creat natura a reuşit în mare măsură lăcomia egoistă a omului să distrugă. Urmele lăsate de om în goana inimaginabilă după câştig sunt evidente. Munţii golaşi suferă, lipsa interesului pentru împădurirea lor încă este o problemă. Este atât de uşor să distrugi şi atât de greu să reclădeşti! Imaginile acestea îţi lasă un gust amar. Dar încă mai sper că suntem capabili să ne reabilităm şi să-i dăm naturii drepturile care i-au fost sechestrate.

După câteva ore, pe coama muntelui, admirăm din depărtare Ouşorul, încă acoperit bine de zăpadă, Bârgaiele şi Călimanii. Era o luminozitate aparte, un vânticel plăcut ne bronza feţele. Ne-am întors privirile roată şi nu ne venea să credem că Dumnezeu ne-a lăsat să existăm într-o asemenea zi minunată. Cred că ştie El de ce!

Ne îndreptăm paşii pe culme şi treptat spre oraş. Intrăm din nou în desiş, ne pierdem pe cărări nebănuite, iar în liniştea deplină, la câţiva paşi de noi, ni se înfăţişează o privelişte de vis, rar întâlnită. O căprioară şi un ţap de o frumuseţe de nespus. Ne-am oprit fără vorbă. Ne-am privit reciproc. Noi, fericiţi de întâlnire, perechea aproape speriată. Şi-au întors de câteva ori capul spre noi, au făcut câţiva paşi şi apoi, sprinteni, s-au cufundat în hăţişurile pădurii. Momentul a fost impresionant. Mircea a imortalizat priveliştea într-un scurt filmuleţ.

Fotografiile lui Duţu au făcut deliciul cvartetului când ne-am regrupat.

Popasul amiezii ne-a relaxat pe toţi. Soarele ne pătrundea duios prin toate încheieturile. Era bine primit după răcoarea brazilor.

Coborâm muntele agale, regăsim Drumul Tătarilor de care ne-am despărţit de câteva ceasuri. Era dezgheţat. Parcă şi copacii care-l străjuiau şi-au schimbat înfăţişarea. Natura îşi continua mersul firesc, ne impresiona, pentru a nu ştiu câta oară, aşa cum numai ea ştie. Şi-i mulţumim şi o respectăm. I-am spus toţi un pe curând.

Prof. JENICA ROMANICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: