“În spatele poemelor îl descoperi pe omul Sergiu Adam: blajin, modest, parcimonios cu ieşirile în public, prudent, loial în amiciţii, consecvent în duşmănii, care îşi subliniază sărăcia proverbială, o paradigmă a existenţei lui, un legământ, căci ea presupune cinste, lipsa marilor ambiţii şi a vanităţii. Asemenea calităţi îl profilează ca o figură aparte, distinctă, în viaţa literară care, azi ca şi ieri, e agitată de orgolii, ranchiune şi polemici”.
Constantin Călin
A plecat din Moldova Poeţilor Adevăraţi şi Sergiu Adam, legendă vie a vieţii literare din această parte de ţară. Amintirea omului, cărţile scriitorului, edificiul de hârtie înnobilată de cuvânt al revistei “Ateneu” în care şi viaţa sa s-a înzidit este ceea ce ne-a lăsat, ceea ce ne rămâne. În numele condeielor sucevene care într-un fel sau altul s-au bucurat de prietenia, de susţinerea, de preţuirea sa, îi aducem un ultim omagiu şi-l readucem în memoria cititorilor noştri cu acest interviu pe care ni l-a acordat în anul 2003 şi care a apărut în “Bucovina literară” nr. 147.
Interviu cu poetul Sergiu Adam, director onorific al revistei “Ateneu” (Bacău)
– Stimate domnule Sergiu Adam, aţi scris poezie, proză, aţi publicat traduceri, o carte despre ctitoriile muşatine. Dar lumea spune simplu poetul Sergiu Adam. Cum vă suna acest poetul pe vremea „blândului şi însinguratului“ Adam scriindu-i mult prea iubitei lui soaţe, Doamna Otilia? Cum îl resimţiţi astăzi? Ca pe un titlu nobiliar?
– Poetul! Întotdeauna când sunt numit astfel zâmbesc şi cobor departe în timp.
Am scris prima poezie când aveam cinci ani şi câteva luni. Era dedicată bunicii mele, Ileana. De fapt, n-am scris-o pe hârtie, ci în memorie, pentru că atunci eram analfabet. Îmi amintesc din ea doar două “versuri”: “Adămoaie, Adămoaie,/Fă să ningă, fă să ploaie!” Când i-am spus-o prima dată, bunica m-a mângâiat pe creştet şi mi-a zis cu blândeţe, referindu-se, desigur, la aceste două “versuri”: “Nu mai spune aşa, că-l superi pe Dumnezeu. Doar El poate să aducă ploaia şi zăpada”. Eu, însă, i-o spuneam de câte ori aveam prilejul. Asta până într-o zi când, supărată, bunica a luat vătraiul de după sobă şi mi-a tras cu el câteva “critici” atât de severe, încât am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât în vârful dealului din spatele clasei. Am coborât de acolo pe întuneric, cu paşi mici şi cu teamă că mă “critică” iar.
După ce a aflat întâmplarea, bunicul, Ion Adam, care mă învăţase colinde, urături şi cântece de stea, îmi spunea adesea, amuzându-se: “A venit poetul?”, “S-a scăldat astăzi în pârâu poetul?” “Când îmi face şi mie o poezie poetul?”
Peste câţiva ani, când eram în clasa a V-a la Liceul Internat “C. Negruzzi” din Iaşi, liceu al cărui absolvent sunt, mi-a spus, însă, cu o asprime pe care nu i-o cunoşteam: “Să nu te faci poet, că n-ai să ai nici ce mânca! Să te faci doctor sau avocat. Ai înţeles?”
Mai târziu, când sărăcia m-a pus de multe ori în situaţii penibile, am regretat că nu l-am ascultat. Dar acesta mi-a fost destinul. Acum e prea târziu să mai schimb ceva.
Ascultându-mă, vă întrebaţi, probabil, de unde ştia un ţăran de pe Valea Zeletinului că poeţii sunt, cu unele excepţii, foarte săraci. Ştia, pentru că urmase patru clase de liceu la Bârlad, de unde fusese retras din motive financiare. În acei ani deprinsese plăcerea de a citi, care nu l-a părăsit toată viaţa, şi tot atunci fusese coleg de bancă şi locuise în aceeaşi gazdă cu Vasile Pârvan, ai cărui părinţi locuiau peste deal de satul nostru. Într-o zi l-am întrebat cum era Pârvan ca elev. “Pârvan? a întrebat la rându-i, zâmbind unei îndepărtate amintiri. Era un copil obraznic, care nu învăţa nimic şi nici pe alţii nu-i lăsa să înveţe. Lua, însă, întotdeauna note mari şi premii. Învăţa totul în clasă”.
În încheiere, vreau să vă spun că sunt poet doar când scriu, când lansez cărţi sau particip la întâlniri literare. În rest, sunt redactor şi iubitor de literatură, iar pe stradă, un trecător ca toţi ceilalţi.
– Spuneţi-mi, dar acum, după cele peste trei decenii care au trecut de la acea vreme, ce mai face “înnoptatul”, care o viaţă întreagă a vrut să fie “bun şi drept”, care a visat o casă numai a sa, “undeva pe un ţărm de pădure”, peste care “să ningă gigantic”?
– Ce să facă? Priveşte deseori în urmă şi se miră, ca orice om normal, cât de repede a trecut vremea. Deşi există doar în imaginaţia mea, casa aflată “undeva pe un ţărm de pădure” constituie un permanent loc de refugiu. Mă duc deseori acolo, ud florile din grădină, ascult colindătorii şi cântecul păsărilor, privesc ninsoarea, mă întreb dacă am fost întotdeauna bun şi drept, mă gândesc cu recunoştinţă la părinţi şi la toţi cei care m-au ajutat când mi-au fost întocmite dosare de scoatere din redacţie, tatăl meu fiind preot cu ani grei de închisoare politică. Sper că Dumnezeu îi va ajuta şi pe ei când le va fi greu.
Întoarcerea în lumea reală e întotdeauna dificilă. Mă consolez însă cu gândul că mă pot duce oricând acolo.
– Ştiu că nimeni nu poate să sară peste umbra sa şi că poetul este dator poeziei cu poezie. Ceea ce aş vrea să aflu e şi dacă aţi simţit irepresibil nevoia să-i răspândiţi „religia”.
– Am condus 25 de ani cenaclul “G. Bacovia” al revistei şi am debutat sute de tineri. Nu-mi fac din asta un punct de glorie. Dacă nu-i debutam eu, îi debuta altcineva. Sunt, însă, trist că unii n-au confirmat, deşi cred şi acum că aveau talent. Dar, cine ştie, poate vor confirma. Niciodată nu e prea târziu. Atât în cenaclu, cât şi la revistă, m-am străduit să-i conving că nu se poate face literatură fără o cultură temeinică şi că invidia pe succesul altora nu are sens. Nimeni nu vine în literatură în locul altuia, ci lângă el. Locul în “clasament” îl stabileşte vremea. Aceasta a fost modalitatea mea preferată de a răspândi “religia” poeziei.
– Am ajuns şi la revista “Ateneu”, nu se putea altfel. Iată, în curând vor fi 40 de ani de când aveţi această existenţă, să-i zicem, simbiotică. Vă amintiţi cum a fost începutul?
– Ideea apariţiei revistei “Ateneu” aparţine poetului Radu Cârneci. Demersurile au fost extrem de dificile şi au durat un an şi jumătate. Au fost întocmite tot felul de referate, planuri tematice, calcule economice, liste cu posibili colaboratori etc.
Primul număr al revistei a apărut în ziua de 19 august 1964, iar prima echipă redacţională a fost alcătuită din Radu Cârneci, George Bălăiţă, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Vasile Sporici (Vlad Sorianu), Stelian Nanianu, Constantin Călin şi subsemnatul. Eram cu toţii tineri şi buni prieteni. Făceam de toate: reportaje, interviuri, cronici literare, note, traduceri şi multe altele. Nimeni n-a spus vreodată “Nu fac asta pentru că n-am timp” sau “Nu mă interesează”. Am fost o echipă în sensul adevărat al cuvântului. Altfel apariţia revistei n-ar fi fost posibilă.
– Ce anume a fost mai bun şi mai frumos în aceşti ani dedicaţi “Ateneului”?
– Ca în orice loc de muncă, au fost şi la noi momente bune şi momente rele. Îmi amintesc cu plăcere apariţia cărţilor noastre, întâlnirile cu iubitorii de literatură, şuetele “la un pahar de vorbă”, dialogurile cu personalităţi importante ale culturii române, glumele extrem de periculoase pe care le spuneam – campion detaşat în acest domeniu fiind regretatul poet Mihail Sabin.
Îmi amintesc, de asemenea, aberantele “indicaţii preţioase” primite periodic de la “organele de partid şi de stat”, teama de delatori, puţinătatea banilor, şedinţele de îndoctrinare, discuţiile stupide cu cei de la cenzură, dificultăţile întâmpinate la apariţia cărţilor.
Timp de doi ani, poate chiar mai mult, am semnat în revistă “Cronica debuturilor”. Este extrem de greu să-i judeci pe alţii, mai ales când se află la începutul activităţii literare. Cronicarii literari au o putere teribilă, pe care eu n-o am. Când am scăpat de “Cronica debuturilor”, am trăit o mare satisfacţie. A fost ca o eliberare de o obligaţie pe care o făceam cu mare trudă.
– La ce lucraţi în momentul de faţă?
– Am pe masa de lucru trei cărţi. Una, aproape terminată, de interviuri cu scriitori importanţi ai literaturii noastre, alta de amintiri, intitulată “Lumea din care plec”, şi a treia de opinii, care se va numi “Ce buni am fi! Dacă n-am fi răi!” Nu ştiu când le voi termina. Sper că timpul va avea răbdare.
– În felul lui, întotdeauna are răbdare. Mai grăbiţi poate suntem noi, cititorii. Domnule Sergiu Adam, vă mulţumesc. Şi nu uitaţi: vom întreba mereu de dumneavoastră în librării.
Comentarii