ION PARANICI

Acest grupaj de poezii –asociat celor care, în utima vreme, au fost tipărite în “Crai nou” şi “Bucovina literară”, precedând apropiata apariţie la Editura Junimea din Iaşi a volumului “Drum prin insomnii” – vrea, de fapt, să spună că, în această lună, autorul lor va privi în ochi trecerea a încă unui an, al 78-lea, din ceea ce timpul poate dărui unei vârste.

Peste stinsele flăcări
In memoriam Ilie Dan

„Drumeţul înzăpezit” are-acum
O adresă mai simplă: ţărâna,
Cea acoperită de cer,
De viaţa prea scurtă
A celui din urmă distih.

Peste stinsele flăcări
Amintiri s-au aprins
Despre zilele sale
Plecate la lucru în cărţi,
Despre drumuri în neguri
Şi nopţi care-au râs
În ispite şi-arome de Bucium.

Aproape mi-i clipa în care
Aduceri aminte au plâns,
Tristeţea şi strigătu-ascuns
Sunt parte din mine,
Din trecerea lui
În marea-mpăcare cu timpul.

Trăieşti pentru alţii
Într-o zi gânditoare,
Când nimeni nu scapă
Privirii de vultur,
Vei crede că poţi,
Împăcat, să trăieşti
Pentru alţii.
Din sufletul lor
Va pleca mai devreme
Urâtul,
Speranţe mai limpezi
Vor creşte
În ochii ce văd prea puţin.
Mi-i sete de voi,
Le veţi spune,
Şi ei în cuvinte s-or duce
Să afle de-n viaţă mai eşti
Când aceasta ţi-o-mparţi
Cu primu’-ntâlnit
De pe stradă.

Nici azi
Ce departe-s duşi părinţii
Şi cât de aproape-i
Locul pentru plâns…
Până la ei
E drum de jar,
E drum de sete,
Dorul
Şi-a săpat fântână.

Lacrimi îmi răsar în ochi,
Nici azi părinţii
Singuri nu vor fi.

Convingere
Dacă timpul acesta
Nimic nu reţine
Din clipa ce eşti,
De folos nu i-ar fi
Nimănui să descopere
Ziua în care
Pe lume-ai venit.

Bucurie şi uitare
Le-a dăruit cineva
Bucuria de a şti
Că uitarea îi vindecă,
Îi scapă de-obsesia
Răului ce ieri i-a muşcat.
Şi-n tăcere-a lăsat
Părerea că-aceasta-i
Şireată amăgire
Ce-adesea-i întoarce-n
Păcate ce-au fost.

Arborii-înalţi,
Cu vremea certaţi câteodată,
Le-a spus că de mult
Bucuria se-nvaţă
Cum crengile fac
Să-şi aproprie cerul
Urcând şi privindu-i
Adâncul din ochi.

Din veacul trist
Cum aş putea să spun
Din ce-s făcut
Şi-n ce tristeţi s-ascunde
timpul,
Când veacul mi-a fost rupt
în două.
Să le-aud suflarea,
Amintirile păşesc desculţ
Pe drumuri care sângerează
încă.

Câţi atunci au înnoptat
În bătăi de clopot, în ţărână
Ştie sfântul plâns al mamei.

Numai suflete mărunte
Pot ucide amintiri.

Găsiţi-mă
Se mai auzea războiul,
Rămăsese-n oamenii
Întorşi din spaime.
Eram crud
Şi nu citesem bine lumea.

De-atunci,
Orele-mi trăiesc
Închise în tăcerea pietrei,
Găsiţi-mă în golul străzii
Când va fi
Să-mi apăr faţa
De ruşinea care muşcă.

Îmi pare, Doamne,
Că-s făcut
Drum să-mi pot afla
Prin insomnii.

Pădurea-i aproape
Noaptea,
Pădurea e plină de gânduri.
Ne coboară în taine
Şi-i gravă
Când viaţa şi-o-mparte
Cu cel care versul
Şi-l crede o frunză
Din trup de copac.

Amară pedeapsa să-mi fie
Atunci când poemu’-i
Grădină de vară
Cu fluturi ornând
promenada.

Pădurea-i aproape
Şi-aproape e trecerea ei
În făptura cuvântului grav.

Poeţii ştiu
Când într-o carte
Numele-ţi va fi
Şi aripă, şi zbor,
Eu voi purta pe tălpi
Urma celor duşi
Să facă drum de piatră-n
Vârsta lor
Şi-n trupul neschimbatei vremi.

Între zbor şi piatră-s
Zilele în care
Poeţii ştiu să-şi poarte
Îngerii în sân

Şi să se piardă-n viaţa
Drumului nebun
Ce-aleargă
Făr’ să ştie unde.