Finalul unei luni ianuarie 2015 bogată în evenimente (Ziua Culturii Naţionale – Mihai Eminescu, Ziua Unirii) i-a găsit pe bucovinenii ieşeni (şi pe simpatizanţii acestora) în aceeaşi primitoare ambianţă a Sălii „B.P. Hasdeu” de la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi, cu ocazia celei de-a 61-a ediţii a „Amiezelor bucovinene”, unde, la 31 ianuarie, au audiat conferinţa prof. univ. dr. Mandache Leocov: Emilian Ţopa şi Grădina Botanică din Iaşi. Reputatul profesor – bucovinean la origine şi în suflet – a trasat contururile generale ale fenomenului de „grădină botanică” în spaţiul românesc, pornind de la prima semnalare a unei astfel de întreprinderi, tot la Iaşi, în 1852, datorată lui Anastasie Fătu, enumerând, printre altele, şi prima Grădină Botanică din Cernăuţi, cu actul de naştere la 1874. Bucovineanul Emilian Ţopa (1900-1987), doctor în ştiinţe naturale încă din 1929, după experienţe similare la Cernăuţi şi Cluj, a devenit „ctitor al actualei grădini” din Iaşi, „cea mai mare, mai bogată şi mai frumoasă grădină botanică din spaţiul românesc” – după aprecierea prof. Leocov. În afara unei organizări sistematice, ştiinţifice, a Grădinii, Emilian Ţopa a iniţiat complexul de sere, construirea pavilionului administrativ, a pus bazele ierbarului, bibliotecii ş.a.
În partea a doua a întâlnirii, criticul literar (şi poet) Marius Chelaru a trasat, în manieră personală, liniile directoare ale poeziei lui Andrei Patraş, aşa cum transpar din recenta carte a acestuia, Iubiri pustii (Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, 62 p.). Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi bibliotecar la Iaşi, bucovineanul Andrei Patraş se dovedeşte a fi o fire sensibilă – firească la un poet autentic – frământată de problemele existenţiale, cărora le dă glas într-o permanentă pendulare între sacru şi profan. George Bădărău îl considera pe acesta „poet cu o structură romantică, visător, melancolic, mistuit de eros şi thanatos, atras de folclor, tulburat de mituri”, care „poetizează în cadenţe tradiţionale”. Să ilustrăm cu două poeme, din două registre diferite: „De ce după atîta lumină/ rămîne în suflet o mare de vină/ şi după lumina cea vie/ rămîne în inimi atîta pustie?/ Şi pentru ce, Doamne, din clara/ Ta rază rămîne în noi doar povara?” (p. 10); „Pentru inima-mi bolnavă/ eşti şi leac, eşti şi otravă./ Ochii tăi – dulce venin –/ inima-mi scape de chin./ Mi-eşti stăpînă, ţi-s stăpîn,/ sufletul în palme-ţi ţin,/ ţi-s stăpîn şi mi-eşti stăpînă,/ sufletul mi-l ţii în mînă…” (Doină X, p. 12). Alte poeme, în lectura autorului, nu au lipsit din inventarul unei zile înălţătoare prin cultură şi sensibilitate.
Fotografii: MARCEL CAHNIŢĂ
Comentarii