În răspăr

> „Jurnal secret” de Alex. Ştefănescu; note de lector

Deşi ştiam de multă vreme despre Alex. Ştefănescu (am cunoscut câţiva dintre colegii lui de clasă, care admirau încă din şcoală talentul său), s-a întâmplat să citesc abia recent cartea în care se destăinuie în mod direct şi din care reuşeşti să înţelegi trăsături esenţiale ale personalităţii sale („Convorbiri cu Alex. Ştefănescu”). Mi-am dorit mai mult, şi aşa am început să citesc „Jurnal secret”, cartea la care aş vrea să mă refer acum.

Am găsit astfel, acolo, mai mult din Alex. Ştefănescu: bun-simţ cumulat cu bun-gust, spirit de observaţie, adăugat unui deosebit simţ al detaliului, perseverenţă şi operativitate – însuşiri destul de rare la artişti – cum Alex. Ştefănescu însuşi remarca în „Jurnal…”, referindu-se la extrem de multa activitate depusă pentru elaborarea „Istoriei literaturii române contemporane, 1941-2000”. Mai mult decât atât, forma de persecuţie comunistă la care este supus (securitatea începuse să-l ancheteze, la vârsta când autorul jurnalului abia ieşea din vârsta adolescenţei, pentru o „faptă” fără legătură chiar şi cu acea realitate) îi accentuează spiritul critic. (Oricum, un astfel de episod nu poate fi şters din memorie şi îţi marchează personalitatea.)

Alex. Ştefănescu remarcă aspecte esenţiale ale comportamentului uman, ale societăţii, în general, şi demonstrează „matematic”, prin reducere la absurd, felul ideal în care ar trebui să se manifeste oamenii, să funcţioneze instituţiile.

Autorul „Jurnalului secret” priveşte lumea, preia situaţiile reale la care este conectat, comune la prima vedere, dar reprezentative pentru o anumită stare de fapt, pe care le prezintă într-un caleidoscop de faţete ale vieţii din România. Acestea nu sunt neapărat transfigurate, ci mai ales prezentate în răspăr, detaliate foarte precis, „chirurgical”, într-un limbaj întotdeauna exact, concis, adecvat, cu umorul deja specific şi mai ales cu autoironie (de asemenea specifică). „M-am săturat de hlizeala maniacală şi de sarcasmul golănesc din «Academia Caţavencu»” (vezi şi cel din „Charlie Hebdo”). Totul într-un stil anecdotic, incitant şi acaparator. Din această „lume” nu lipsesc: mediul nostru natural (locuri din ţară, oraşul, cartierul, în ceea ce au dezagreabil, necivilizat, neconform cu noua realitate europeană), obiceiuri, cu ceea ce acestea au rudimentar, desuet, superfluu, colegi de breaslă, oameni simpli cu diverse meserii, cu obiceiuri supărătoare pentru cei din jur, politicieni aroganţi, compunând cu toţii o societate nesănătoasă, precară prin ponderea defectelor.

„Tablourile” sunt prezentate cronologic, dar după lectură acestea pot rămâne în minte şi într-o altă structură: Ştefănescu şi neregulile din ţară, Ştefănescu şi colegii de breaslă, Ştefănescu faţă cu femeile (un ideal posibil de atins, dacă… n-ar exista şi bărbaţii din jurul acestora) sau Ştefănescu faţă cu… reacţiunea, adică faţă cu politicienii, în cea mai mare parte adversari întru idei, idealuri, capacitate, comportament.

În jurnalul lui Alex. Ştefănescu se vede, din nefericire, o Românie ce continuă să nu fie curată, sub aspect ecologic, poluată fonic, de manele, cultural, de kitsch-ul aproape generalizat, neprietenoasă, prin modul de comportare al celor din jur, fără respect pentru lege. Românii nu şi-au depăşit limitele în raport cu modul de alegere a politicienilor (jurnalul, evident, apăruse înainte de sfârşitul de toamnă al anului 2014).

Citind „Jurnal secret” de Alex. Ştefănescu, îţi vin în minte celebrele eseuri ale lui Montaigne. Umorul lui Alex. Ştefănescu este deplin. Dacă ar fi să mă conectez la alte „cazuri” din literatură, gândul m-ar duce la Jerome K. Jerome ori Ilf şi Petrov. Dar Alex este suficient de mare (şi la propriu), încât am putea cu succes să întoarcem comparaţia.

VIOREL CHIRICA