Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea. (Tropar Praznicului Întâmpinării Domnului Glasul 1)
Între puţinele localităţi moldave care la 2 februarie îşi îmbracă straiele de sărbătoare în cinstea hramului Strateniei – aşa cum se numeşte pe filieră slavonă praznicul Întâmpinării Domnului Hristos – este şi satul Unceşti din comuna Buneşti.
Satul
Satul acesta cu nume boieresc – căci în vechime i se spunea Onceşti sau “satul lui Oancea” – are o atestare documentară ce depăşeşte patru veacuri. Documente privind istoria României editate de Academia de la Bucureşti menţionează în volumul I dedicat Moldovei de secolul al XVII-lea următorul text: “Ieremia Movilă – la 20 iunie 1603 – întăreşte lui Grozav Mălai portar mai multe locuri de casă în Onceşti şi Hreasca, locuri de iazuri şi mori (p. 107)”. Profesorul Nicolae Grigoraş afirmă în lucrarea Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457) un fapt şi mai îndrăzneţ: “satul lui Oancea” este o aşezare ce a fost întemeiată de români fugiţi din Transilvania înainte chiar de “instalarea lui Bogdan” în Moldova.
Unceştii au cunoscut importante variaţii demografice: dacă la 1774 avea 15 “toată suma caselor”, în anul 1828 s-a ajuns la 57 de curţi, în anul 1912 la 99 clădiri locuite, în anul 1966 la 243 gospodării, în anul 1977 la 300 gospodării, iar în prezent la aproximativ 200 case locuite.
Important de menţionat este faptul că prin Unceşti, la întretăierea cu satele vecine Buneşti şi Petia, trecea vechiul drum al lui Vodă; căci de la Cetatea de Scaun a Sucevei cea mai scurtă cale pe care Sfântul Ştefan Vodă putea s-o parcurgă spre Cetatea Neamţului trecea într-adevăr prin hotarul Unceştiului. Peste vreo trei veacuri de la Vodă Ştefan a intrat în mentalul colectiv încă o denumire a drumurilor din această zonă. Astfel după anul 1864 aici se formează „Drumul lui Cuza”, căci domnitorul venea cu trăsura pe ceea ce astăzi configurează DJ 208C Liteni – Valea Glodului – Pleşeşti – Fălticeni, drum ce avea să fie folosit şi de următorul principe, apoi prim rege al României, Carol I, la venirea în ţară.
După unii istorici se consideră că prima casă ridicată pe teritoriul satului Unceşti de astăzi a fost cea a proprietarului Pancu Cătămărăscu – care a locuit aici timp de 26 de ani, începând cu anul 1746. Potrivit mărturiilor vremii, în acelaşi timp existau aici, la Unceşti, două case din lemn, acoperite cu paie. Din anul 1772 Pancu Cătămărăscu a vândut moşia lui Panaite Uncescu, care aduce aici 16 familii nevoiaşe, cărora le-a dat câte zece prăjini de pământ pe care le-a construit câte o casă. Unii presupun că de la acest moşier Uncescu ar proveni numele satului Unceşti. Sunt greu de acceptat aceste opinii istorice – conform cărora primele locuinţe ar fi fost ridicate la Unceşti abia la jumătatea secolului al XVIII-lea. Mult mai plauzibilă este prima idee expusă în cele de faţă. Trebuie să ţinem cont – în acelaşi timp – de faptul că la Buneşti (Buneştii lui Ghiţescu), la numai 2 km de Unceşti, s-au descoperit inscripţii în limba gotică – caractere runice, iar la încă 2 km depărtare – la Podeni – s-a descoperit chiar o necropolă carpică. Acest fapt ne duce la o primă concluzie potrivit căreia viaţa omenească din aceste teritorii este cu mult mai veche decât secolul al XVIII-lea.
Prima biserică
După ce Panaite Uncescu a vândut moşia lui Dumitrache Cazimir, acesta din urmă s-a străduit şi a ridicat primul locaş de cult din Unceşti – o bisericuţă din lemn situată la circa 30 metri depărtare de actuala biserică. În anul 1802, acelaşi boier a acoperit-o cu şindrilă – care a rezistat însă doar până în anul 1848. Locul prestolului micii biserici ridicate pe cheltuiala boierului Cazimir este marcat astăzi printr-o cruce de piatră pe o masă din acelaşi material – păstrate în imediata apropiere a actualului locaş de rugăciune al unceştenilor. În jurul acestui prestol din curtea bisericii s-a plantat în anii din urmă o frumoasă şi rodnică – din darul lui Dumnezeu – livadă pomicolă. Din vechea bisericuţă s-au mai păstrat patru icoane mari – împărăteşti – un policandru de lemn, o cruce şi două sfeşnice.
Biserică nou, la 1832
Începând cu anul 1832 la Unceşti s-a ridicat o biserică masivă, din piatră şi cărămidă, cu o singură turlă pe naos, în care se află şi clopotele. Ctitorii acestui sfânt locaş sunt boierul Grigore Codreanu şi soţia sa Elisabeta – fiica lui Dumitrache Cazimir, care primise ca zestre moşia Unceşti. Zidirea bisericii, precum şi pictarea ei în ulei s-au făcut între anii 1832-1835. Deasupra uşii principale, la intrarea în biserică se află următoare inscripţie gravată în piatră: “Această Biserică cu buna voinţa atotputernicului Dumnezeu s-au zidit prin osteneala dumisale Grigore Codreanu şi Elisaveta soţia sa, întemeindu-se lucrarea ei la anii de la Hristos 1836”. În acel an, 1836, Unceştiul s-a învrednicit de vizita arhierească a cunoscutului Mitropolit cărturar Veniamin Costache, care a sfinţit noul sfânt locaş – cu acelaşi hram ca şi al vechii bisericuţe de la Unceşti: Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.
Catapeteasma bisericii a fost sculptată în lemn de tei şi a fost pictată în anul 1835 de către Dumitrache Romaşcanu. Sfintele icoane de pe catapeteasmă au fost pictate în ulei de acelaşi Dumitrache Zugravul – aşa cum se poate vedea scris pe verso la câteva icoane – de pe catapeteasmă şi praznicale – păstrate în Sfântul Altar.
Înaintemergătorii
Biserica satului Unceşti – activă iniţial ca filie, iar din anul 2002 şi ca parohie – a avut de-a lungul timpului vrednici slujitori ai Sfântului Altar, între care amintim pe: pr. Vasile Grigorescu – care a păstorit biserica de la Unceşti la sfinţirea ei din anul 1836 – fiind un om foarte cult, cunoscător al imperialistei limbi germane, cel care a vorbit în numele poporului la trecerea prin Unceşti a domnitorului Alexandru Ioan Cuza; pr. Grigore Grigorescu – pe la 1866, urmat de pr. Gavril Grigorescu – în 1877, din nou pr. Grigore Grigorescu – în 1880, pr. Emanuil Teodoriu – în 1900; pr. Gheorghe Costăchescu, din anul 1912; Ieromonahul Isaia Dragomirescu, înzestrat de Dumnezeu cu darul cântului măiestrit, încântându-şi permanent poporenii; Mihai Grigoraş – care a fost foarte scurt timp slujitor, din cauza decesului soţiei sale – şi Gheorghe Vieru – care s-a ocupat în mod special de Biserica de la Petia – punându-i temelia la anul 1936; pr. Gavril Apostol (între anii 1939-1958), pr. Pavel Ungurenaşu (între anii 1958-1973), pr. Vasile Argatu – fratele marelui duhovnic Ilarion Argatu – care a realizat o frumoasă catapeteasmă nouă din lemn de stejar, precum şi mobilier aferent sfintei biserici, în principal strane pentru icoane mari şi strane de şezut pe lateralele sfântului locaş, iniţiindu-se totodată repictarea sfântului locaş, continuată de părintele Cătălin Gheorghe Simeon, care a adăugat bisericii un pridvor, o spaţioasă şi modernă casă de prăznuire, un frumos lumânărar, a înfiinţat o îngrijită livadă pomicolă în jurul bisericii şi a împrospătat varul din exteriorul bisericii; finul de cununie al acestuia, pr. Constantin Tudosă a reuşit în doar doi ani de păstorire la Unceşti să ridice o frumoasă casă parohială.
Hramul
Sărbătoarea Strateniei este la Unceşti cel mai vechi hram al satului; de multe ori, la fel ca şi la celălalt hram al Bisericii – din ziua de 6 decembrie închinat praznicului Sfântului Ierarh Nicolae – poporul are de înfruntat gerul iernii şi nămeţii cei mari pentru a răzbate spre Sfântul locaş. Anul acesta Dumnezeu a dăruit vreme blândă, călduroasă, cu soare chiar, şi astfel gazdele şi oaspeţii s-au putut întâlni în număr mare la slujba hramului.
Din zorii zilei, gospodarii gătiţi în straie de sărbătoare, unii costumaţi cu străvechiul şi frumosul port popular, cu tradiţionale coşuri pline cu daruri de milostenie pregătite pentru pomenirile celor adormiţi se întrevăd pe uliţele satului păşind cu paşi grăbiţi spre Sfânta Biserică. Glasul clopotelor potenţează elanul parcă de neoprit al bărbaţilor şi gospodinelor, al copiilor şi bătrânilor, al oaspeţilor şi invitaţilor spre Casa lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Dumnezeiasca Liturghie din ziua hramului este o predanie veche pe care gospodarii au transmis-o din generaţie în generaţie ca punte de legătură prin rugăciunea lucrătoare spre mântuirea celor plecaţi în veşnicie şi prin ei cu propria mântuire.
Soborul slujitorilor este ales: preoţii zonei vin cu drag să cinstească ziua Strateniei: pr. Constantin Tudosă, fost paroh aici la Unceşti vine să-şi revadă oamenii dragi; părintele Gheorghe Roşu, slujitor de un sfert de veac la Buneşti, revine în mod tradiţional la Unceşti, mai ales că de câţiva ani ginerele său este paroh aici; părintele Daniel Loluţă, vecin de la Pleşeşti, vine cu glasul său duios să mângâie sufletele poporenilor credincioşi; arhidiaconul Claudiu Hariuc, popular, cald, bine pregătit, impecabil în slujire şi dăruire vine de la Catedrala Învierea Domnului din Fălticeni pentru a răspunde invitaţiei frăţeşti a fostului său coleg de Seminar, actual paroh la Unceşti; iar din anul acesta, 2015, frumuseţea slujbei este împodobită de noul preot al parohiei – şi implicit al comunei – Buneşti, părintele Ioan Roşu, sensibil, râvnitor, asiduu în lupta duhovnicească. Emoţia hramului a fost anul acesta încununată de intonarea în sobor a Legănelului (Cântarea a IX-a de la Utrenie), al cărui text poartă o teologie – îndemn de valoare unică: „Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară, ce în tine s-a săvârşit. În mâini ţine Simeon bătrânul, îmbrăţişat, pe al legii Făcător şi Stăpânul tuturor. Veniţi, pre Hristos vedeţi, pe al tuturor Stăpân, pe Care astăzi Simeon îl şi poartă în locaş. Trăind încă Simeon până pre Hristos văzu, către Dânsul a strigat: slobozeşte-mă acum. Luminează-mi sufletul şi lumina de simţit, căci curat pre Dumnezeu văzând, să-L vestesc la toţi. Pre Acel de slugi de Sus, cu cutremur ascultat, astăzi însă Simeon în mâini L-a îmbrăţişat”. Axionul Praznicului, alcătuit de Sfântul Cosma Melodul, fratele Sfântului Ioan Damaschin, a fost de asemenea cântat de soborul clericilor în Sfântul Altar pe duiosul glas III: „Născătoare de Dumnezeu, nădejdea tuturor creştinilor, acoperă, apără, păzeşte pre cei ce nădăjduiesc spre tine. În Lege, în umbră şi în Scriptură, închipuire vedem noi, credincioşii. Cel de parte bărbătească ce se naşte întâi, Sfânt lui Dumnezeu este, deci, pre Cuvântul Cel mai înainte născut, Fiul Tatălui, Celui fără de început, Cel întâi născut din maică, fără de ispită bărbătească, îl mărim”. Taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu se deschide sărbătoreşte la praznicul Întâmpinării Domnului, dezvelind cinstea pe care Stăpânul Hristos o acordă omului prin îngăduinţa de a Se lăsa purtat pe braţele preotului Simeon, reconfirmând astfel valoarea preoţiei.
Cuvântul de învăţătură al părintelui Ioan Roşu a lămurit în mod limpede pe toată lumea prezentă la slujbă despre valoarea sărbătorii Întâmpinării Mântuitorului Hristos la templul din Ierusalim.
Taina Sărbătorii
Împăratul Ptolemeu Filadelful a hotărât cu 300 de ani înainte de naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, ca Sfânta Scriptură să fie tradusă din limba evreiască în cea elinească. Istoricul Egesip menţionează că atunci Biblia a fost împărţită în 70 de părţi şi 70 de cărturari şi preoţi au fost desemnaţi pentru a realiza ceea ce în istorie va purta numele de Septuaginta. Dreptului Simeon, care pe atunci avea 77 de ani, i-a fost sortit să traducă din cartea profetului Isaia. Fragmentul cel mai dificil a fost: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 14), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”. I-a venit greu să creadă că o fecioară poate să nască fiu şi de aceea a scris după mintea lui altceva: „O femeie sau o tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (Cuvânt la Mineiul lui februarie). Pentru că a persistat în greşeala sa, Simeon a fost înştiinţat de Dumnezeu prin arhanghelul Gavriil că nu va vedea moartea până ce nu va primi în braţe pe Cel născut din Fecioară.
Împlinirea acestei făgăduinţe s-a realizat atunci, când la 40 de zile de la naşterea Sa, Pruncul Hristos a fost adus de Maica Sa Sfântă la Templul din Ierusalim pentru a fi răscumpărat, potrivit unei vechi tradiţii venite prin profetul Moise. Bătrânul Simeon, acum în vârstă de 360 de ani, a rostit atunci – cu Hristos în braţe – rugăciunea de dezlegare a sa: “Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului tău Israel”.
În acest sens, Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, spune într-o cuvântare a sa că şi noi – creştinii de astăzi – putem mărturisi după ce ne Împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos: “Acum pot să mor”; căci dacă Îl ai pe Hristos cu tine, ai tot ce-ţi trebuie ca merinde pentru viaţa veşnică, ai cea mai completă pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Judecătorul.
Hristos se lasă purtat şi binecuvântat de preotul Simeon la Templul din Ierusalim ca să ne arate că este pregătit să se smerească întru toate. Iar această smerenie a Sa continuă până astăzi, căci şi în zilele noastre Hristos se lasă purtat de om, de mâinile preoţilor, de gurile preoţilor şi prin ei de gurile şi viaţa credincioşilor.
Să nu uităm că şi astăzi, în calitate de creştini botezaţi, suntem chemaţi să fim pregătiţi “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” să ne apropiem de Sfântul Trup şi Cinstitul Sânge al Mântuitorului Hristos ca să devenim potire sfinţite spre veşnică petrecere cu Stăpânul cel pururea mângâietor!
Pr. FLORIN GRIGORESCU,
paroh al Bisericii de la Unceşti
Comentarii