Niciodată şi niciunde normalitatea nu a devenit un vector electoral atât de puternic, încât să aducă la putere un partid, o personalitate şi să le măture de pe scena politică pe altele, dar în România, după 25 ani de campanie electorală fără sfârşit şi guvernări de dragul guvernării, iată că dorinţa puternică de normalitate a învins. Ba chiar categoric. De demonstrat.
Fiindcă nu-mi vine a crede că alegătorii l-au votat de altceva pe Iohannis. Ideea că nivelul de aşteptare al poporenilor este foarte înalt, că nici Dumnezeu nu i-ar putea face faţă, e o manipulare ieftină, gen Ion Cristoiu, cu scopul de a prefigura eşecul „neamţului” şi a aşeza pe piedestalul opoziţiei prezidenţiale tocmai personajul din pricina căruia s-a născut dorinţa de normalitate. Iar dl Cristoiu nu e singurul care se strofocă în acest sens.
Democraţia lor
Dar ce e aceea normalitate politică? După 25 ani de democraţie şi libertate, majoritatea populaţiei a înţeles că aproape toţi liderii politici au procedat după cum i-a tăiat capul, atât democraţia, cât şi dreptul la libertate fiind puse nu în slujba tuturor cetăţenilor, ci în propriul interes: doar acele reguli, legi, articole constituţionale sunt bune, dacă şi numai dacă le conferă loruşi oarece avantaj. Dacă nu, sunt rele şi trebuie schimbate. Ceilalţi nu contează.
Privind în urmă, realizezi lesne că amatorismul guvernării şi dorinţa de căpătuire au fost mereu dublate de abuzul de putere şi limitarea libertăţii celorlalţi competitori politici, inclusiv a cetăţenilor. Iar în ultimii ani, ridicarea în funcţii a unor inşi imorali şi incompetenţi, restrângerea dreptului la vot al cetăţenilor români din diaspora, certurile la vârf şi minciunile acoperitoare ale greşelilor, abuzurilor au adus populaţia la exasperare. Abia în al 11-lea ceas au simţit că doar prin vot pot să-şi facă dreptate.
Normalitatea lui Iohannis
Singurul dintre candidaţii prezidenţiali care a venit în faţa electorilor cu promisiunea normalităţii a fost Klaus Iohannis, iar credibilitatea acestuia născută din originea germană şi activitatea îndelungată de primar al Sibiului i-a adus un succes răsunător la urne. S-a dat astfel o şansă schimbării.
Mi-aş pune o întrebare firească: va putea un singur om, fie şi preşedinte, să instaureze un climat de normalitate politică într-o ţară unde bătălia pentru putere nu cunoaşte nicio limită, nici măcar aceea a bunului-simţ? E greu de crezut. El însuşi recunoaşte că un mandat de 5 ani îi este insuficient, aşadar pare conştient de greutăţile care-l aşteaptă.
Însă încercarea îi poate aduce simpatia poporenilor sătui de politicieni forţoşi, lăudăroşi, care au pretenţia că numai ei le ştiu pe toate, că numai ei sunt în stare să facă ceva pentru România, ceilalţi fiind toţi ticăloşi, corupţi, neînstare de nimic. În plus, deja normalitatea a devenit un curent important de opinie, faptele de până acum fiind o garanţie.
Altfel de politician
Cel puţin, asta rezultă din presa care îi urmăreşte cu atenţie, nu şi cu bună-credinţă, toate mişcările, cuvintele, întâlnirile, deciziile… Că e un altfel de politician se vede cu claritate: nu vine să se împăuneze şi să-şi spurce duşmanii la televizor, nu se dezice azi de ce-a spus ieri…
Că în România presa te înalţă şi tot ea te coboară ca politician este o altă realitate. Priviţi-i pe jurnaliştii rămaşi pe dinafară după plecarea lui Traian Băsescu şi veţi înţelege. „Neamţului” i se reproşează pe de o parte că nu a trecut la „debăsificarea” sistemului politic, iar pe de alta că, în loc să-l demită în secunda a II-a pe Victor Ponta, continuă pactul de coabitare stabilit după suspendarea din 2012.
Război şi pace
Deşi ţara trebuie guvernată, presa, televiziunile, formatorii de opinii, activiştii de partid… vor război. Se vrea criză perpetuă, ceartă şi scandal deoarece toate la un loc le aduc bani buni trusturilor media: lumea stă la televizor sau pe Internet, cumpără ziarul, înghite gogoşi şi reclame, iar politicienii contabilizează la capitolul imagine.
Ei bine, slavă Domnului! S-a terminat. Îl vedeţi pe Iohannis venind la ora 18.30 să-şi împroaşte cu noroi competitorii? Sau să pună ciracii să-i scoată lumea la obor pentru o baie de mulţime? Noi nu. Iar acesta e un început.
Comentarii