Chiar şi retras din prim-planul vieţii politice, Crin Antonescu, fost prezidenţiabil liberal şi speranţă în vremea USL, şi nu numai, continuă să-i preocupe pe trăgătorii de sfori şi analiştii fenomenelor politice, îngrijoraţi să nu le ocupe altcineva culoarele pregătite pentru favoriţii lor. Însă discuţia de faţă trebuie pusă corect în termeni: Crin Antonescu nu a fost învins în luptă dreaptă, nu a pierdut niciun meci, în afara celui din 2009, nici nu a abandonat, ci a renunţat la bătălia politică. Iar şansa extraordinară oferită restaurării PNL îi aparţine în exclusivitate. De demonstrat.
Cine l-a învins pe Antonescu?
De ce trebuie prezentat fostul lider liberal ca un învins? Ca un politician slab, oscilant, inadaptabil, cu amare ranchiune şi mari defecte? Fiindcă la fel au procedat mereu în cei 25 ani de aşa-zisă democraţie mai toţi politicienii noştri, în acord cu o bună parte a spaţiului public: demolarea unui personaj devine spectacol, jenant, e adevărat, dar spectacol, iar construcţia politică, promovarea valorilor autentice aparţin unui număr infim de vizionari. Din această cauză, imaginea proastă şi cota minimă de încredere în clasa noastră politică şi în instituţiile democraţiei.
Deoarece Crin Antonescu încă e simţit ca potenţial pericol pentru statu-quo-ul politic actual şi mai ales ca o potenţială miză. Considerat îndeobşte şi de departe cel mai bun orator din spaţiul politic autohton, a determinat împreună cu aliaţii săi pe parcursul a 3-4 ani ample mişcări politice: 2011, realizarea USL alături de PSD şi Victor Ponta; 2012, câştigarea alegerilor locale şi parlamentare; adunarea unei majorităţi de peste 7,4 milioane de voturi anti-Băsescu, puse în 2014 în rucsacul lui Klaus Iohannis, adus tot de el în PNL; a pregătit şi realizat împreună cu Vasile Blaga Marele PNL. Or un asemenea lider rămâne în istoria liberalismului românesc.
Un cavaler degeaba
Aşadar care sunt meciurile pe care le-a pierdut? Faptul că Victor Ponta şi PSD nu şi-au ţinut cuvântul pentru a-l susţine necondiţionat la preşedinţie, evident, după ce s-au văzut cu sacii guvernării în căruţă? Nu la fel a procedat social-democraţia noastră în 2009 şi în alte atâtea dăţi cu tovarăşii de drum? Că PNL a fost obstrucţionat de ceilalţi competitori la alegerile europarlamentare din 2014, ştiind bine că, dacă liberalii nu obţin cele 20% promise, se va retrage Crin Antonescu? Ba bine că nu.
Este evident, în opinia mea, că renunţând la preşedinţia PNL şi a Senatului, dl Antonescu a încercat să reconstituie demnitatea politicianului român, să repună pe tapet instituţia onoarei, a respectării cuvântului dat în politică, sperând că gestul său va fi un exemplu notabil. Că n-a fost urmat de cine trebuia, chiar cu greşeli grave ca plagiatul şi pierderea la un scor de forfait a alegerilor prezidenţiale, asta nu mai poate fi vina sa.
Nevoia de Crin
Fireşte că liberalul Crin Antonescu a aşteptat un gest de minimă recunoaştere din partea colegilor de partid, a prietenilor declaraţi, gest care n-a venit. Fireşte că a fost vorba de nişte calcule politice care nu i-au ieşit, dar în politica românească, în cei 25 ani de libertate întotdeauna încrederea în aliaţi s-a plătit scump. Este şi una din cauzele revărsării cinismului în politica la vârf a ultimilor 10 ani. Şi nu numai.
Ceea ce înţeleg mai greu este de ce fostul lider liberal nu mai este interesat de funcţii politice şi demnităţi publice, pe de o parte, iar pe de alta, de ce renunţă la serviciile sale partidul pentru care şi-a sacrificat cariera politică. Nu ştiu dacă timpul îmi va da vreun răspuns, la fel cum sunt convins că alegerea în funcţia de preşedinte al PNL a Alinei Gorghiu, adeptă a unui alt fel de politică, este o soluţie de perspectivă. (Atenţie: în lb.rom., numele Gorghiu nu se poate pronunţa decât cu accent pe „ó”!)
Articolul de faţă păcătuieşte, la fel ca şi altele, din pricina concepţiei româneşti că într-un partid doar liderii contează. Ei bine, vremea liderilor carismatici, autoritari şi atotputernici a trecut de mult în lumea civilizată. Excepţiile unor Viktor Orban, Marine Le Pen, Nigel Farage… confirmă regula. E vremea lucrului în echipă, a specializării pe domenii. Iar aici ar fi nevoie de Crin.
Comentarii