Revelaţia

Probabil cea din urmă cercetare sociologică a anului pe care tocmai îl petrecem spre capăt e cea a IRES care, în zilele de dinainte de sărbători, şi-a propus să contureze (din răspunsuri primite la întrebările pe care le-a propus), un „bilanţ politic” al lui 2014. Şi a reieşit că românii sunt în general optimişti, pare-se că mai optimişti ca la alte capete de an, dar cumva punând în… urătura lor sania înaintea boilor. Fiindcă li s-ar părea că ţara s-ar fi pus pe făgaş bun, gata să lunece ferice spre scânteietoare luminiţe, deşi ei (să zicem că 65% nemulţumiţi, plus 17% pesimişti de-a dreptul), ca persoane, ca omuleţi, nu se văd ieşiţi la un liman tocmai în 2015. Iar asupra motivelor de teamă ori nemulţumire nici nu mai revenim, căci sunt tot aceleaşi ca mai an şi ca mai întotdeauna. Nici asupra întrebărilor fără răspuns, cum cea care devine de mai sus: adicătelea cum să crească ţara fără să crească asemenea şi o (mare) parte dintre oamenii săi? Că cine-i ţara?… Însă un răspuns „revelaţie”, aşa cum cu tot cu definiţie ne-a fost livrat, a fost că peste toate instanţele şi instituţiile validate de sondaje anterioare ca fiind în topul încrederii a fost aşezată, de astă dată, diaspora. Cum de a ajuns cea mai de încredere? Şi prin aceea că IRES a introdus-o (alături de Facebook) ca variantă de răspuns. Aşa suspusă, în calitate de cal troian al războiului pentru Cotroceni, probabil că, circumstanţial, câtă vreme emoţiile nu s-au potolit, îşi merită locul (spre mândria strategilor care au ştiut să o introducă în luptă, în premieră, la momentul potrivit). Dar, dacă ai vrea să evaluezi podiumul (1. Diaspora, 2. Pompierii, 3. Armata) sau zone de mai la vale (unde Justiţia e doar un pic mai bine percepută decât Facebook-ul), înţelegi că s-au cam amestecat în aceeaşi traistă nucile, merele şi colacii.