Puterea împuternicită

Sondaj:

Cât despre aleşi

(ştim toţi din ce cauze)

                 nu cred că te-ndeşi,

                    sincer, la aplauze.

Primarul din Răsfiraţii de Sus, care a făcut uz de urgenţa cu inversiunea şi a trecut de la unii la ceilalţi, s-a întâlnit cu vicele din Risipiţii de Jos, care a acţionat tot aşa, însă de la aceia la alţii. Întâlnirea, deşi nu s-a consumat cu consumaţia în cadru oficial, a îmbrăcat caracterul de schimb de experienţă, primul participând cu afinată şi secundul cu de prună. Din vorbă în vorbă şi din ceaşcă în ceaşcă au ajuns la probleme, nu atât arzătoare cât răscolitoare.

– Noi (s-a pronunţat cel mai pe linie cu ideologia) avem de toate. Avem evazionişti, avem liber-cugetători, avem asistaţi social care vin cu limuzina să îşi ia asistarea, avem bar cafeu expres minimarchet, asistentă maternală fostă moaşă, avem chiar intenţia să obţinem aviz sanitar pentru şcoală.

– Nici noi (nu s-a lăsat cel care încă bâjbâie programatic, deoarece nu a avut timp să se familiarizeze cu doctrina partidului în care crede) nu ducem lipsă de cele enumerate, posedând inclusiv agent veterinar care îngroapă şeptelul după decedare şi agenţie loto cu păcănele. Avem şi promisiuni, nu ţin bine minte de câţi ani şi de la ce guvernare, că ne face podeţ peste pârâul Căcăcioasa şi îl trimite pe careva să ne stârpească ciulinii de pe islaz. Dar simţim, totuşi, că ne-ar mai trebui ceva. Ceva pe lângă civilizaţie.

– Aşa e omul, nemulţumit: cu cât dispune, cu atât ar mai vrea. Deşi, ca să nu mint, că nu mai am de ce, am şi eu uneori, la mahureală, o senzaţie asemănătoare: că parcă n-ar strica să mai fie ceva. Însă îmi trece, cu moare de curechi.

Au mai grăit ce-au mai sorbit, au mai sorbit ce-au mai tăcut şi – observând epuizarea fondului de bază – au dat să se ridice (oarecum anevoie), spre a-şi relua misiunile obşteşti în care excelează. Ca la un făcut, au oftat ambii concomitent şi la fel de adânc.

– Ehei, câte ne-am realiza noi dacă am avea din ce!

– Ăhăhă!

– Fonduri, subvenţii, alocaţii, de-al de-astea.

– Fie şi din rectificări.

– Eu m-aş mulţumi cu ele nu musai în euroi. Nici dolăreii nu m-ar deranja.

– Ba nu! Să fim patrioţi şi să manevrăm cu de-ai noştri.

– Ba valută!

– Ba roni!

A fost ca o străfulgerare care i-a străluminat pe amândoi.

– Asta era, dom’le! Asta ne lipsea! Baronii!

– Baronii locali, că nu suntem noi mai tăntălăi decât alţii, care au.

– Că dacă îi avem pe ei, toate merg unse.

– Au ei grijă să ungă unde scârţâie.

– Şi cunosc şi cum să facă să nu pârâie.

Ideea i-a înviorat suficient, le-a dat vlaga necesară pentru ridicare şi chiar pentru a se încheia la toţi nasturii, plus avansarea până la uşă. Acolo s-au oprit, datorită faptului că străfulgeratul cu întârziere l-a apucat de brăcinar pe iluminatul principal.

– Ai matale idee unde-i găsim grămadă, să ni-i alegem?

– Cum nu? La Rătăciţii din Deal, ca să vorbim conspirativ.

– Aha! – a priceput interlocutorul. În deal. Că acolo se adună ei toţi, au două camere foarte legislative şi încap, chit că sunt vreo cinci sute. Între care, ai dreptate, destui rătăciţi. Însă mă tem că n-o să avem spor, fiind deja aleşi.