Ca în fiecare toamnă şi anul acesta la sfârşitul lunii noiembrie, mai precis în ziua de sâmbătă 29, a acestei toamne, capricioasă şi plină de neguri, la Mănăstirea Slatina de la poalele munţilor s-au adunat o parte dintre cei din neamul Udişteanu pentru a-i pomeni pe cei plecaţi la Domnul şi care odihnesc în cimitirul mănăstirii străjuit de brazi înalţi şi falnici.
Au venit, cu mic cu mare, de la Iaşi, Vaslui, Suceava, Fălticeni şi de pe unde i-a mai împrăştiat viaţa.
În cimitir, chiar la intrare, este mormântul Arhim. Dionisie Udişteanu, cel înzestrat cu mult har duhovnicesc, dar şi cu acela al mânuirii condeiului şi ale cărui scrieri au fost scoase la lumina tiparului de către minunatul şi regretatul Mircea Motrici, strănepotul său, prea grăbit plecat de lângă noi. Alături de mormântul său şi-au găsit odihna veşnică maica Patricia Udişteanu, maica Dionisia Udişteanu, precum şi mama acesteia, Maria.
În jurul mormintelor s-au înşiruit nepoţi trecuţi de 80 de ani, strănepoţi şi stră-strănepoţi de până la 5-6 ani, verişori şi alte neamuri. Bărbaţi înalţi şi falnici ca şi brazii, copii sfioşi sau mai zburdalnici, alături de mame ce purtau haine cernite.
Liniştea stăpânea cimitirul, nu adia nicio boare de vânt. Soarele, ivit palid dintre nori, învelea totul într-o lumină aurită şi miros de tămâie plutea în aerul rece. Părea că firea întreagă dorea să asiste la slujba de pomenire a morţilor. Neclintiţi, brazii ascultau la fel cum neclintiţi şi smeriţi ascultau şi udiştenii slujba oficiată de cei trei preoţi, toţi din neamul Udişteanu, adică Meletie, Iustin şi Agache.
Lumânările, înalte şi ele, ardeau sfârăind uşor, picurându-şi lacrimile de ceară pe morminte unde se contopeau cu lacrimile celor prezenţi.
Coşul mare, plin cu fructe – roadele toamnei – adus de strănepotul Dumitru Udişteanu de la Iaşi, îşi licărea nuanţele de roşu, portocaliu şi galben. La încheierea slujbei de pomenire fructele au fost împărţite copiilor care le priviseră cu ochi mari şi doritori, dar şi adulţilor.
În linişte s-au îndreptat cu toţii către sala de prăznuiri unde mesele încărcate cu bucate de post, căci doar este postul Crăciunului, printre colaci, colăcei şi ştergare mari şi frumoase, lumânările îşi pâlpâiau lumina de chihlimbar. Toate acestea împlinite prin osârdia măicuţelor, dar şi a strănepoatei Ana Acasandrei care locuieşte tocmai în satul Valea Oilor, dar s-a învrednicit pentru pomenirea surorii sale, Dionisia.
După ce preoţii au binecuvântat bucatele s-au aşezat cu toţii şi s-au ospătat în linişte şi bună cuviinţă românească.
Către sfârşitul mesei, când s-a ajuns la gustatul colivei tradiţionale, un pui de udiştean, nu mai mare de 6 ani, cu glas curat de copil, a dat viaţă acelui cântec precum un imn închinat ţinutului natal, „Bucovină plai cu flori”. Au tăcut Udiştenii şi l-au ascultat înduioşaţi până la lacrimi. Apoi corul măicuţelor a intonat minunatele colinde strămoşeşti. Toate acestea ne-au amintit că ne aflăm în preajma zilei naţionale a României, dar şi că sărbătorile de iarnă ne bat la uşă.
Prăznuirea a luat sfârşit şi Udiştenii au ieşit în curtea mănăstirii unde câteva măicuţe împărţeau celor aflaţi acolo bucăţi mari din colacii de pomenire.
Udiştenii au umplut aleile sporovăind între ei, mulţumiţi că s-au putut întâlni cu ocazia acestui pios eveniment.
După mulţumiri, îmbrăţişări şi urări de bine pentru măicuţele care şi-au adus prisosul lor la împlinirea acestui ritual creştinesc, s-au urcat cu toţii în maşinile lor călătoare şi au pornit grăbiţi către satul Udeşti, acolo unde, în cimitirul bisericii, la umbra rărită de vânturile toamnei, odihneşte Mircea Motrici.
Avându-l în frunte pe părintele Meletie, fiu din mamă Udişteancă, au urcat către mormântul pe a cărui lespede neagră din marmură îi aştepta Mircea Motrici cu microfonul pregătit parcă pentru un interviu.
Înşiruiţi în jurul mormântului, înfioraţi de un vânticel subţire şi rece care prevestea venirea grabnică a iernii, au ascultat slujba de pomenire oficiată de către părintele Meletie, ai cărui dascăli isonari erau doi băieţei nu mai mari de 10 ani.
Cu frunţi plecate şi suflete cernite, făcându-şi, din când în când, cruci mari cu degetele împreunate, cei prezenţi formau parcă o pavăză de suflete în jurul sufletului celui care a fost Mircea Motrici.
În atmosfera plină de tristeţe şi de gânduri de aducere aminte doar Mircea zâmbea mulţumit privindu-i pe cei care nu l-au uitat şi nu îl vor uita niciodată.
O rază palidă de soare a răzbătut de undeva de după nori şi s-a odihnit pentru o clipă pe colacul mare, frumos împletit şi rumenit în cuptor, care se asemăna cu o coroană de lauri pentru Mircea.
Udiştenii au mers apoi acasă la Mircea unde, în curtea mare, pe prispa acoperită cu scoarţe, au fost înşirate cele de cuviinţă, colacul mare, coliva, cozonac, prăjituri, vin şi afinată pe care veşnic neobosita Rozalia le-a împărţit celor prezenţi mulţumindu-le că i-au fost alături din nou. A deschis larg uşa Casei Memoriale pentru cei care nu o vizitaseră până atunci, oferindu-le ocazia să o facă acum.
Adânciţi în gânduri de aducere aminte, cei prezenţi au primit cu recunoştinţă cărţile despre Mircea Motrici oferite cu atâta drag de către Rozalia. Ea trăieşte şi trudeşte neobosită doar pentru a-i menţine amintirea veşnică.
Zoriţi de apropierea serii, după alte îmbrăţişări şi urări de bine, Udiştenii s-au urcat în maşini şi au pornit înapoi spre locurile de unde veniseră.
Cu astfel de prilejuri se reunesc cei din familia Udişteanu, familie mare, dar răsfirată. Copiii sunt aduşi tocmai pentru a-şi cunoaşte înaintaşii, rădăcinile, dar şi pentru a fi continuatorii, păstrătorii pomenirii lor cât mai departe în timp.
Dumnezeu să îi odihnească în pace pe cei pomeniţi iar celor care s-au învrednicit să îşi aducă aminte de numele lor să le dăruiască linişte sufletească! (COCA MARIA UDIŞTEANU, Fălticeni)
Comentarii