O dovadă

Pe de-o parte, primăria anunță că și-a îndeplinit planul lunar: fix 250 câini vagabonzi capturați cu maxim profesionism. Pe de alta…, am senzația că am lăsat neîncheiată o poveste de acum mai bine de 2 ani, cea a vagabondului Mârâilă (sau Lache, după numele său vechi, de dulău sub acoperire).

 

Așadar, l-am lăsat pe vagabond pe stradă filosofând (de când încetase să mai mârâie, chiar căpătase o moacă de filosof!) și visând cum (îi) va fi într-un azil de câini, așa cum probabil mai toți câinii visează: cu dormitoare, cu crănțănele și vitamine, cu programe speciale de plimbat și scărpinat. Mă temeam așadar că nu i se va împlini, că va muri pe străzi, dar în urmă cu aprox. două săptămâni, după ce fusese accidentat de o mașină și abia își mai târa un picior, a fost primul vagabond capturat de pe stradă. Nu de rău ce era cândva, ci de olog și de bleg ce-a devenit, de stătea în calea tuturor să fie miluit, cu ochi plini de jale canină. Bref, la doar o zi, a fost scăpat din azil (care nu-i tocmai pe potriva viselor cățelești), adoptat de o iubitoare de animale, care i-a făcut mutație într-o curte dintr-un județ vecin, unde mai are câțiva asemenea pensionari în grijă. Poate că, de fapt, Lache este Lucky. Happy end? Cel puțin o dovadă suplimentară că (și) după câini se văd oamenii…