Comorile Elenei Condrei

Elena Condrei e o personalitate binecunoscută în urbea Botoșanilor și nu numai. Destui suceveni au publicat cărți cu sigla Editurii Geea, aparținătoare Domniei sale.

 

De 13 ani, prin aceeași instituție de cultură, Doamna din capitala județului vecin oferă importante premii Eminescu – Teiul de aur și Teiul de argint – în domeniile Literatură, Publicistică, Arte vizuale, Colecții și Colecționari, adunând o dată pe an la Botoșani „toată floarea cea vestită” din întreg spațiul cultural românesc. După ce i-am citit cartea Comoara din cenușă (Ed. Lidana, Suceava, 2013), m-a înghesuit gândul că n-ar fi fost rău dacă numele i-ar fi sunat mai degrabă… Condei. Harnic (nu e, desigur, la primul volum), inteligent, psihologic și mai cu seamă dramatic, fulgerat de scene comice de toată frumusețea, unde sprinteneala dialogului e la ea acasă. Volumul cuprinde șapte povestiri, depănate artistic de o Șeherezadă din nordul Moldovei întru salvarea copilăriei unui personaj fabulos purtând numele de Ilinca, al cărei drum inițiatic e însoțit de câinele Ursei, salvat de la pieire dintr-o groapă și devenit prieten nedespărțit. Autoarea coboară nostalgic până la vârsta inocenței pentru a crea un personaj de o impresionantă mobilitate a intelectului, care pendulează între realitatea crudă a vieții, în încercarea de a o ține prizonieră, și mirajul basmului, unde eroina se mișcă în deplină libertate: Cu mâna streașină la ochi, privește cum ies din miezul de foc zâne și Feți-Frumoși, zmei și balauri, Muma Pădurii și buzdugane fermecate. Toți sunt prietenii ei din basmele nopții spuse de tatăl său la gura sobei când crivățul toarce fuioare de zăpadă. Dacă pentru ea orizontul vieții rămâne întunecat, nimic n-o oprește să rămână cantonată în solaritate, fiind pornită ferm pe calea cunoașterii. Ea poartă în suflet înțelepciunea pământului, zburdălnicia vântului și lumina soarelui, făcându-și ucenicia pe lângă tatăl său, văzut ca un mag cititor în lună și în stele, prezența căruia oferă echilibru și stabilitate celor din jur. Leagănul copilăriei e, fără doar și poate, povestea, ori visul-poveste, cu apariții miraculoase, contrabalansând realitatea agresivă. Uneori până și visul, sub presiunea întâmplărilor diurne, capătă aspecte malefice și se transformă într-un insuportabil coșmar. Ilinca, auzind de la sora mai mare câte ceva despre daci, se consideră o vajnică descendentă din aceștia și, în consecință, purcede la căutarea legendarelor comori, scormonind, pentru început, în cenușa unde arsese focul unei tabere de țigani. Se alege însă, în compensație, cu ceva mult mai valoros din partea tatălui: Pentru mine și mama ta, tu ești adevărata comoară, așa plină de cenușă, cum ești acum. De la această înălțime amețitoare, Ilinca va cădea în ghearele unui balaur din stirpea lui Vucea. Doar că învățătorul din povestirea Struguri domnești, pe lângă faptul că e un zbir, are și o altă trăsătură distinctivă: e vândut, trup și suflet, noilor stăpâni, pughibale netrebnice cocoțate pe spinarea oamenilor prin înființarea colhozului. Și, fiindcă tatăl copilei a refuzat să intre în colectivă, Domnul, ba nu, Tovarășu’ a hotărât ca școlărița să stea în ultima bancă de una singură. Negru în cerul gurii, tovarășu’ se evidențiază printr-o ferocitate imposibil de înțeles. Personajul dă impresia că locul său ar fi mai degrabă pe culoarele sinistre ale unei pușcării, decât să aibă grijă de sufletele copiilor din școală. Pentru el, elevii sunt pui de vipere, de năpârci, ori draci împelițați și nu merită altă atenție decât nuiaua, de care nu se desparte niciodată, și răcnetul, un mijloc auxiliar de educație la îndemână: Cântați. Măăăiii! Câââântați! Că vă ia mama draaacuuluui! Se auzea vocea Domnului, ba nu, a Tovarășului. Textele doamnei E. Condrei mi-au readus în memorie întâmplări din acele vremuri, când, aflat pe băncile școlii, trebuia să știi numaidecât numele tovarășilor de pe „icoanele” afișate în fiecare clasă. Ne-am amuzat grozav la apariția unor denumiri eufemistice la adresa celor patru „arhangheli” ai comunismului: „barbă albă, barbă neagră, barbă cioc și barbă deloc”. Aici, în narațiunea Lecția de istorie, boii din școala tovarășului-căpcăun au aceleași nobile obligații, iar, în cazul în care nu se descurcă, li se administrează corecția la fel de nobilă: …pentru ora viitoare scrii în caiet de cincizeci de ori „președintele R. P. R. este tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej”! Uneori, dialogul din clasă dă impresia că ne-am afla într-o sală de interogatoriu cu un arestat nevinovat (în definitiv, orice persoană săltată de securitate era obligatoriu un bandit și dușman al noii orânduiri) și anchetatorul său atotputernic și atoateștiutor, gata oricând să anihileze inamicul: – Și zici că s-a luat pământul țăranilor, da? – Da, tovarășe învățător. – Și cine le-a luat pământul? – Tovarășii de la raion. Și l-au dus la colectiv. – Și… dacă țăranii muncesc la colectiv, crezi că nu mai trăiesc bine? – Păi… dacă nu mai au pământul lor… – Na! Pâmânt! Să te saturi de pământ! zbiera tovarășul învățător, lovind-o cu nuiaua pe Ilinca peste cap, peste spate, peste brațe. Na! Pământ! Să-ți ajungă! Coșmarul va continua, căci vremurile erau călărite de Omul Negru, satrapul fără suflet crezându-se stăpân absolut peste ceilalți. Ilinca, înainte de a fi dată afară din școală, e umilită în cancelarie de tovarășul de la raion, ca prefațare a ceea ce avea să se întâmple cu întreaga familie, silind-o pe mamă, ca să nu-și piardă bărbatul, să iscălească, în ultimă instanță, cererea. Omul negru câștigă războiul, nu înainte de a pierde o luptă cu Ilinca, spre satisfacția acesteia. Păcălit de o falsă frică a copilei, acesta va ajunge într-o fostă latrină, bălăngănindu-și mâinile în aer, căutând ceva de care să se agațe. În sufletul inocent al fetiței cu cârlionții aurii, trecută prin amare experiențe, care îi vor marca întreaga viață, se cuibărește ideea de a schimba lumea, trecând împreună cu surorile printr-o baie purificatoare. Pentru aceasta, pe un fir de argint nevăzut și pe o rază de lună ne vom ridica în Împărăția Viselor și vom căpăta forțe divine e convinsă protagonista. Călătoresc la Îngerul Dorințelor care are cap și… nu are! E transparent și… nu e!, o ambiguitate binevenită în economia textului, se hrănesc, în aventura lor, precum niște divinități protectoare cu nectar, se luptă cu tot felul de jigănii șerpești, în care până și credinciosul Ursei are un rol, aventura de proporții încheindu-se cât se poate de optimist, prin revenirea la realitate: eroinele prind, cu nedisimulată bucurie, trenul vieții, singura știutoare a sensului fiind tot copila cea isteață: Cum a spus tata. Școala este trenul vieții. Hai, Ursei! La toamnă mergem la școală. Cartea se încheie, așadar, pentru a-și deschide larg porțile viitoarelor aventuri ale devenirii. Nu știu dacă autoarea s-a gândit sau nu, dar, într-un proiect lărgit, povestirile de aici, cu ceva modificări, ar putea constitui o primă parte a unui veritabil bildungsroman de succes. Am în vedere faptul că personajul principal are forța necesară pentru a traversa următoarele spații ale afirmării, iar Elena Condrei dispune de suficientă experiență și putere creatoare în a ridica la rang de literatură viitoarele încercări ale unui alter ego de mare profunzime.