Mihai Vicol, înfiatul Basarabiei

Mihai Vicol a fost înfiat de Basarabia din ziua când a trecut Prutul, acum 24 de ani. „Patria mea e de la Nistru până la Tisa”, eminescianizia el.

 

– Când ai fost ultima dată în România, era întrebat la Chișinău corespondentul ziarului „România Liberă”. – Eu încă nu am ieșit din ea, răspundea el. S-a dus la Tiraspol și a cerut: „Vreau să fiu împușcat în locul lui Ilașcu”. Apoi, la Chișinău, a bătut la ușile unor redacții: „Vreau să fiu batjocorit în locul lui Vieru”. Pe urmă s-a amestecat printre niște confrați de condei, băutori de cursă lungă: „Vă rog, calomniați-mă pe mine în locul lui Cimpoi”. Pentru că ne iubea, în 1994, a fost expulzat de pe teritoriul Republicii Moldova, cu interdicția de a se mai întoarce vreodată. Dar a doua zi a fost văzut la Chișinău. „Am trecut Prutul înot, mi-a spus. Eu nu pot trăi fără voi.” Iar după o pauză a întrebat: „Dar voi fără mine?” Ne obișnuiserăm cu el, cu prezența lui la toate conferințele de presă ale demnitarilor, pentru care avea întrebări grele, cu poeziile lui citite în genunchi, pe scene, unde stăteau femei frumoase, cu blocnotes-ul lui plin cu notițe, din care se nășteau poeme. „Pe mine nu mă poate scoate nimeni de pe câmpul de luptă decât cu targa”, zicea. Iar câmpul de luptă era pentru el Basarabia. Rănile sale nu se vedeau, fiindcă ele îi sângerau pe dinăuntru. Erau răni de dragoste de țară mică, ruptă de la Țara Mare. Răni de dor. Răni de cuvinte nespuse. Cuvintele lui ardeau ca focul. Articolele lui supărau. Părerile lui enervau. Pentru asta era urât de cei care iubeau minciuna. Cât a fost cu noi, a fost un oștean neclintit în oastea Limbii Române. Se deplasase de la Chișinău în Cecenia, ca să-i strângă mâna lui Dudaev. Apoi s-a dus în Georgia să-i ducă lui Gamsahurdia, fostul președinte, care se ascundea prin Munții Caucazului, o carte de-a lui, în limba română, cu autograf. Pe urmă a plecat la Moscova, dar Elțîn nu l-a putut primi, pentru că se afla în nesfârșitul lui „zapoi”(beție), din care nu-și mai revenise decât pe lumea de apoi, care a ținut cât două mandate de președinte. Acesta e Mihai Vicol, un romantic, cu suflet curat de copil, poet care își recită poeziile de dragoste șoptit, ca zgomotul albinelor în stup, sau pe cele de luptă răstit, ca hurducatul caravanelor pe arătură. Acum scrie despre noi de la Suceava, ajunge la Chișinău la toate manifestările naționale, își ia notițe și-mi spune: „După ce îmi adun în cărți tot ce am scris despre Basarabia, mă las de scris, visez să plec la Nord și să mă fac păstor de foci sau crescător de reni. Acolo sper să obțin cetățenia țării eschimoșilor….” Îi înțeleg durerea: a solicitat acum douăzeci și patru de ani în urmă cetățenia Republicii Moldova. A scris vreo douăzeci de cereri, unele în versuri, și toate i s-au pierdut. Ca să nu se piardă, i-am propus s-o cioplească într-un bloc de piatră, pe care să-l așeze în fața Președinției. Asta ca să n-o ia vânturile care bat prin geamurile deschise vraiște ale Președinției, ca să mai ducă cu ele câte o cerere, câte o supărare, câte un dor. Mihai Vicol e de-al nostru. Cu mult mai de-al nostru decât unii născuți pe pământurile Basarabiei, care urăsc țara în care s-au născut. E un om care unește. „Când va avea loc Unirea, Mihai?”, „Ea s-a întâmplat demult, cu mult mai înainte de nașterea noastră. Neunirea nu există decât în închipuirea unora. Și unii chiar cred în ea și lucrează pentru ea. Vai de capul lor!” Mihai Vicol își face datoria sa de fiu al Basarabiei. „După ce cade definitiv granița de pe Prut, mă duc să fiu păstor de foci… Până atunci, însă…”. Până atunci Mihai Vicol scrie ca să oprească gerurile și să facă lumea să fie mai dreaptă și mai bună. Te așteptăm la Chișinău, dragă Mihai, ca să descoperi de fiecare dată că Țara Basarabă e tot mai aproape de Europa și de Țară, și asta și datorită eforturilor tale, de fiu al Basarabiei, și de frate al nostru. NICOLAE DABIJA (8 septembrie 2014, Vorona)