Statul ia și de pe viu și de pe mort !

La un moment dat, fără să ne dăm seama, pentru fiecare dintre noi vine o vreme când conștientizăm ce mare importanță au lucrurile simple din viața noastră: să mergem, să respirăm, să privim în jur și să facem semnul crucii pentru toate lucrurile frumoase care ne înconjoară.

 

Nu știm să mulțumim Domnului și să ne bucurăm deplin de tot ce avem. Mereu ne uităm la alții. Mereu râvnim la ceea ce nu avem. Nu ne dăm seama că nimic nu ne aparține – nici viața și cu atât mai mult timpul, că ele ne sunt încredințate cu chirie. La final va trebui să înapoiem ce am primit în dar și să dăm socoteală pentru toate câte le-am făcut strâmb sau greșit și mai ales pentru toate câte nu le-am făcut, deși puteam și ne era la îndemână să le facem. Prezența continuă a suferinței umane îl modelează și-l transformă pe omul suferind. Îl face mai sensibil și mai atent la toate amănuntele ce au darul de a aduce liniște, împăcare și bucurie sufletească. De aceea cel în suferință își alege omul care nu-l întreabă ce-l doare, ci se apropie, știindu-i dinainte suferința, trăind-o cumva alături de el. E suficient să-i fie aproape, arătându-i printr-o simplă mângâiere sau îmbrățișare că cineva îl înțelege și îl ia în seamă toată neputința și toată frământarea lui. E mare lucru să știi că îi pasă cuiva de tine, că ai cu cine împărtăși greutatea și neliniștea unei încercări grele. E mare lucru să nu fii singur în fața durerii. De aceea mulți din cei care simt aproprierea sorocului și plecarea în marea călătorie a vieții își aleg oameni de suflet, încredințează sarcina de a-i petrece creștinește pe ultimul drum prin „clauză de împuternicire” pe care o cuprinde un depozit bancar, spre a face față celor ce se cer după obiceiul ortodox în marea călătorie a vieții din această lume. Pentru că românii, oricât de săraci ar fi, mai ales cei vârstnici, pun deoparte un ban pentru zile negre. Așa sunt românii – prevăzători. Poate, ca să reușească, reduc rații de mâncare sau renunță să achiziționeze o haină nouă sau o încălțăminte, deși s-ar impune. Mă voi referi la „clauza de împuternicire” pe care o cuprinde un depozit bancar. Cât omul este în viață și pe picioare este bine că poate să-și facă operațiunile de care are nevoie, deplasându-se la bancă sau CEC. Dar în caz de deces, urmașii nu pot beneficia de banii din depozitul respectiv, deși sunt trecuți în clauza acelui depozit. Este necesar ca urmașii celui decedat să deschidă acțiune în justiție sau notariat. Deci mortul este pe masă și urmașii sau cel desemnat de decedat (neavând copii sau copii foarte răi), în loc să se ocupe de cele necesare înmormântării, trebuie să meargă la notariat și, desigur, trebuie să dea și niște bani. Fără a comenta ordinul sau legislația băncilor din țara noastră consider o aberație încălcarea dorinței depunătorului. Când este vorba de alte bunuri este altceva. Dar banii omului depuși printr-un depozit bancar nominal de ce nu sunt eliberați după clauză? Îmi place să fac comparație dintre anumite aspecte petrecute în viața mea și adeseori rămân cu un gust amar: când am constituit un depozit bancar să am pentru zile negre schimbând valută la acea bancă – CEC, cu toate că suma era modică, am fost întrebată de unde provin banii?! Oare ce răspund cei ce nu se omoară cu munca și depun sume colosale? Că răspunsul meu era „munca în străinătate”. La clauză nu era de ajuns buletinul soțului meu, ci trebuia să vină personal să semneze acceptarea clauzei. Întreb: dacă e așa o perfecțiune, cum de au falimentat atâtea bănci? Într-unul din articolele mele am scris că aveam de scos o sumă de bani (cam cât 3 pensii ale mele pentru 37 ani vechime) în Germania. Foaia bancară am primit-o cu 2 săptămâni înainte de operațiunea bancară. Vă dați seama câte gânduri mi-am făcut cu privire la întrebările ce-mi vor fi adresate. În acest timp am pus mâna pe cărți în limba germană, ghid de conversație în germană pentru a face față tirului de întrebări. De emoții nu mai vorbesc, o dată ce în țara mea, pentru o sumă destul de mică, am fost întrebată de unde o am. Am pășit cu emoție în incinta băncii cu pașaportul la mine, cu eventualele răspunsuri pregătite în germană, de parcă aveam de dat vreun examen. N-am apucat să salut, că de la un ghișeu m-a salutat salariatul (așa fac ei, nemții, peste tot unde au de servit clientul). Am întins foaia, am semnat și am luat banii. Din toate închipuirile mele, din tot ce am învățat, mi-au trebuit 2 cuvinte: mulțumesc și la revedere. Cât de simplu și civilizat! Este interesant că statul acordă ajutor de înmormântare la oricine se ocupă de acest lucru. De ce nu se acordă acest ajutor după dezbaterea succesiunii ca să revină celui căruia îi revin și banii de la CEC? Răspunsul e clar: probabil că instituția care eliberează ajutorul de înmormântare s-ar trezi cu multe sicrie pe prag. Pentru că adeseori copiii sunt departe de părinți, fie cu voia lor sau fără voie uneori nici nu participă la astfel de nenorociri, iar bieții vârstnici ajung la mila unor oameni cu bun-simț, miloși și de mare omenie. Băncii nu-i pasă cui lasă depunătorul banii, aici e vorba să se încaseze niște bani, așa ca să știe omul că trebuie să plătească și cât e viu și când e mort. Iar în cazul când depunătorul decedat nu are niciun fel de moștenitori, cu câtă lejeritate statul apasă cu cizma peste clauză și-și însușește bănuții strânși cu atâta trudă de decedat… (ARTEMIZIA GHEORGHI, Brodina)