O nouă sinteză despre Bucovina

Vasile Diacon de la Iași ne-a oferit recent o nouă sinteză despre Bucovina. Jurist și umanist ca pregătire profesională, prieten bun, ucenic fiind și mare admirator al istoricului Gh. Buzatu, la care și-a susținut doctoratul în anul 2009, dar mai mic cu 12 ani decât mentorul său, Vasile Diacon este bucovinean prin obârșie.

 

S-a născut la 25 septembrie 1951 la Stulpicani. A absolvit Facultățile de Litere (1974) și Drept (1982) la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. A lucrat câtva timp în învățământ – ca profesor la o școală generală pe meleagurile sucevene (1974-1975), apoi director la o școală de lângă Iași (1975- 1982), unde s-a stabilit definitiv. Din 1982 a devenit consilier juridic la una din marile fabrici de bere din fosta capitală a Moldovei (1982- 1990). S-a implicat și a participat în acțiunile care au constituit lovitura de stat prin care a fost înlăturat regimul Ceaușescu, în 1989, devenind și activând ca vicepreședinte al Asociației Revoluționarilor „22 Decembrie”. A candidat pe listele FSN și a fost ales ca deputat în noul Parlament al României în prima legislatură, în anii 1990-1992. Ulterior, a reintrat în producție. A fost director general al CS „Zimbru” SA (1992-2001) și, din 2001, director general al SC National Bere Holding SA Iași. Sub raport politic s-a aflat în permanență alături de Omul pe care l-a luat drept model, Gh. Buzatu, acționând în conducerea Filialei Iași a Partidului România Mare, membru al Ligii „Mareșalul Antonescu” și al Ligii „Non Tochi Cain”, cu sediul la Roma, cerând scoaterea pedepsei cu moartea din toate constituțiile și legile lumii. În pofida multiplelor sale ocupații și funcții, s-a afirmat de timpuriu și ca publicist militant înflăcărat și a colaborat consecvent în cadrul Centrului de Istorie și Civilizație Europeană, fără a fi salariat al acestuia. A publicat o salbă de lucrări istorice, dintre care menționăm: „Contribuții la istoria industriei alimentare: berăritul la Iași” (1988); „Vechi așezări de pe Suha bucovineană” (1989); „Reîntregirea. Basarabia, Bucovina. Insula Șerpilor în dezbaterile Parlamentului României” (Ediția I, 1992, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2007); „Etnografie și folclor pe Suha bucovineană” (2002); „Cronicile… bucovinene” (vol. I-II, 2005) etc. Cea mai importantă dintre preocupările și realizările sale istoriografice o reprezintă fără îndoială „Bucovina în secolul XX. Istorie și cultură” (Argument Gh. Buzatu, Postfață Stela Cheptea, Colecția Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Iași, 2012, 727 p.). Amplă și complexă prin structură, depășind delimitările făcute prin titlul anunțat – fiindcă autorul, voind să explice unele consecințe ale politicii habsburgice, coboară cu referirile și abordarea aspectelor analizate chiar până la ocuparea, în 1774 și anexarea nordului moldav la 1775 – lucrarea îmbină sinteza cu detaliile, reanalizează unele evenimente și fenomene tratate de Ion Nistor și alți istorici, aduce o mulțime de informații și unghiuri de abordare proprii, autorul desfășurându-și demersul științific pe 727 de pagini, ordonate în 8 capitole, anexe, bibliografie, Cronologie bucovineană etc. Apreciem dintru început baza de documentare, largă, diversă, cu multe informații inedite. Autorul a cercetat Arhiva Istorică Națională Centrală, colecțiile unor personalități bucovinene precum Arcadie Dugan, Teodor Balan, Victor Săhlean, Sever Zotta, 19 culegeri de documente edite, 32 de almanahuri, anuare, calendare, 115 reviste și publicații de epocă românești și străine, 83 de monografii ale unor localități bucovinene, numeroase lucrări generale și speciale. Un loc aparte îl ocupă condicile cronicale ale unor parohii, ca de pildă cele din Negrileasa, Gemenea, Bucșoaia, Doroteia, Ostra, Slătioara, Frasin etc., pagini din Jurnalul lui Leca Morariu. În Introducere, Vasile Diacon face unele delimitări precise cu privire la pozițiile diferite ale istoriografiei: 1) el distinge o istoriografie care exprimă punctul de vedere al autorului, al românilor; 2) melanjul ce aparține coloniștilor și emigranților; 3) punctul de vedere al istoriografiei oficiale, austriece, prin care s-a încercat și s-a reușit parțial integrarea Bucovinei în structurile statului austriac imperial. Autorul relevă și strădaniile făcute după 1992 de institutele de la Augsburg, Cernăuți și Rădăuți. Ucraina editează singură patru reviste și o puzderie de lucrări, făcând mari eforturi de falsificare a realităților istorice, politice, etnografice, demografice etc.”, spre a justifica „darul” făcut de trupele staliniste după al Doilea Război Mondial. Un întreg capitol introductiv – istorie și istoriografie – reanalizează în detaliu diversele etape ale dezvoltării istoriografiei, între care: a) până la 1900; b) de la 1900 și până la cel de-al II-lea Război Mondial; c) o etapă de „tăcere” după 1945; d) o istoriografie a refugiaților germani în patria lor de origine care, aceștia după 1945, dar mai ales după 1988, se exprimă public prin Institutul de la Augsburg; dar e vorba și de refugiații ajunși în SUA sau în America Latină, apoi a evreilor întorși în Israel sau a polonezilor, în vreme ce românii s-au limitat o vreme la monografii dedicate mai ales unor personalități sau localități; e) iar după 1989-1991 asistăm la o adevărată explozie istoriografică, mai ales în cadrul Centrului de Studii, devenit ulterior Institutul Bucovina de la Rădăuți, care a sărbătorit recent două decenii de existență. După o lungă incursiune în istoriografie, în capitolul al doilea, autorul face referiri la ceea ce el consideră „Preliminarii istorice” – acțiunile de colonizare, imigrarea și emigrarea, aspecte ale vieții politice între anii 1848-1900 cu unele informații inedite din presa vremii și acele prea puțin utilizate până acum condici cronicale. Într-un alt capitol, cel de-al treilea, referitor la consolidarea naționalismului românesc în spațiul bucovinean, autorul insistă asupra înrâuririi lui Nicolae Iorga, a serbărilor de la Putna din 1904, sau a acelei triple aniversări la care își dau întâlnire românii din toate provinciile, în 1906 – când se împlineau 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani, în 105-106; patru decenii de la urcarea lui Carol I pe tronul României și 25 de ani de la proclamarea Regatului. Sunt analizate și reevaluate inițiativele și preocupările societăților academice Dacia, Bucovina, Junimea, a societății corale Carmen, ale cursurilor de vară de la Vălenii de Munte; autorul reanalizează și activitatea unor personalități ca: Hurmuzăcheștii, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Dimitrie Patrino, Simion Florea Marian, Dimitrie Onciul; scoate în evidență influența Ligii pentru Unitatea culturală a tuturor românilor, transformată apoi în Liga pentru Unitatea Politică a tuturor românilor, ca și rolul refugiaților bucovineni în Vechiul regat în timpul Primului Război Mondial. Reluând analiza luptelor politice de până la 1900, autorul adaugă la cele ce s-au scris deja noi informații cu privire la personalitățile lui George Popovici, Iancu Flondor, conflictul între tineri și bătrâni, înființarea și activitatea partidelor politice – național, social-democrat, social-creștin, a Tovărășiei țărănești, cu Aurel Onciul și Florea Lupu, apariția partidelor evreiesc, ucrainean, cu cele două orientări – filoaustriacă și filorusă; la toate acestea, autorul adaugă noi informații și aprecieri din condicile cronicale. Sunt reliefate noi aspecte ale luptei naționale pentru păstrarea unității și integrității Bisericii Ortodoxe Române și a Fondului Bisericesc, zădărnicirea unor tentative ucrainene în aceste direcții. Următorul capitol, al cincilea, tratează Unirea Bucovinei cu România, dar punctează și atitudinea bucovinenilor față de războaiele balcanice, apoi participarea bucovinenilor la primul război, cele trei ocupații rusești; apreciază forțele Puterilor Centrale care au trecut prin Bucovina 26 divizii germane, 7 divizii austriece și două divizii otomane, contextul istoric intern și internațional foarte complex în care s-a pregătit Unirea, apoi acțiunile politice, legislative, administrative și culturale adoptate pentru integrarea Bucovinei în statul român. În continuare, Vasile Diacon sintetizează programul politic al lui Iancu Flondor, de integrare a provinciei în România, evoluția celor două partide politice cu o existență relativ efemeră în zonă – Partidul Democrat al Unirii, care va fuziona cu cel liberal din Regat și Partidul Țărănesc, care se va integra și acesta în cel de aceeași factură din țară; autorul ajunge la concluzia că „guvernele aveau să se schimbe, dar problemele legate de marginalizarea Bucovinei au rămas în actualitate multă vreme”, fapt ce „a accentuat nemulțumirile marginalizaților”. Trecând apoi și analizând viața culturală după 1900, autorul nu respectă cronologia anunțată în titlu și face o incursiune în viața culturală anterioară, cu începere din 1803, reanalizează primele calendare (ceea ce au făcut mulți istorici până la această dată), rezumă activitatea gazetei „Bucovina” (1848-1850) sau reia aprecieri despre activitatea societăților culturale și academice studențești, făcând considerații cu privire la pătrunderea politicianismului în cadrul acestora și mai ales încercarea de a le transforma într-o pârghie de pregătire a campaniei electorale. Mai pe larg decât alți istorici, analizează arcășiile – care de la un număr de 30, în 1905, ajung la peste 150 în ajunul celei de-a doua conflagrații mondiale; autorul analizează și apreciază arcășiile ca un instrument de educație culturală, instruire fizică și militară complexă, ca o formă de emancipare a țărănimii, prin cursuri, conferințe, bănci populare și alte diverse mijloace; alte aspecte la care se referă autorul sunt Universitatea din Cernăuți, Muzeul Țării, Muzeul Eparhial, Muzeul de Industrie, Arta Lemnului, Muzeul Etnografic, Muzeul „Ciprian Porumbescu” etc. Ultimul capitol, al VIII-lea, concentrează implicațiile și complicațiile tragice ale ultimatumurilor sovietice, ale semnării și aplicării Pactului Stalin Hitler, eforturile autorităților de a refugia ce se putea și cât se putea din calea invadatorilor lacomi și sălbatici, drama refugiaților bucovineni în general și a refugiaților veniți în interiorul țării și ajunși în diverse locuri, între care la Râmnicu Vâlcea; după dezghețul din timpul lui Hrușciov și mai ales cel al reformelor lui Gorbaciov, reîncepe o anumită activitate pentru reluarea legăturilor cu românii din nordul Bucovinei, cercetarea și reînnodarea preocupărilor pentru istoriografia acestei nefericite provincii. Fără a fi completă nici pentru anii anunțați în titlu, dincolo de multe și valoroase informații inedite, de izvoare și multe probleme noi pe care le oferă cititorului și specialistului, lucrarea ne apare prea fărâmițată (în opt capitole inegale, al căror număr de pagini este 16, 54, 21, 35, 34, 5, 46, 13), lipsește o listă de abrevieri, care ar fi simplificat și ușurat aparul critic încărcat adesea, titlul lucrării și succesiunea aspectelor tratate sunt, uneori, derutante; nu sunt precizate la început sensurile noțiunilor de „istorie” și „cultură”, care, de fapt se condiționează, dar se și subsumează – cel puțin istoria înseamnă și cultură; uneori, se înșiruie multe lucrări și monografii, fără a se selecta, completa și diversifica informațiile noi; lucrările străine nu sunt traduse și în românește, cel puțin pentru cititorul de rând; nu întotdeauna găsim sursele pentru unele date din text; este – după opinia noastră mult exagerată influența lui Iorga, deși ea s-a exercitat negreșit. Viața economică, financiară, administrativă, justiție, comerț, nu se regăsesc. Însă autorul aduce multe informații inedite, mai ales din acele condici parohiale – care, acum nu se mai țin de către parohi și asta este o mare defecțiune, se neglijează arhivele parohiale, care sub austrieci se țineau bine și ofereau date, informații prețioase. Oricum, nici un istoric de mâine nu va putea ocoli, ci, dimpotrivă va găsi în lucrarea lui Vasile Diacon observații, aprecieri, completări, corectări și mai ales informații inedite, aspecte noi și un suflu patriotic cald și firesc, exprimat într-un limbaj care te cucerește și te încălzește de la prima până la ultima pagină, fapt pentru care istoricul și Omul Vasile Diacon merită toată stima, prețuirea și recunoștința noastră.