Ziditorul de cărți

Sunt mulți oameni, în această viață, pe care îi întâlnești des, fără a ajunge să-i cunoști îndeaproape. Sunt alți oameni, cărora doar le întâlnești privirea și simți că îi cunoști de o viață și chiar de mai mult… Mă învăluie o emoție, o vibrație, dar sunt, în același timp, liniștit…
 

Au trecut șapte ani de la tainicul bun-rămas al cercetătorului, cărturarului, prietenului de suflet, Emil Satco. Ce aș putea scrie acum, în virtutea unui drept preoțesc, a unui drept al prieteniei veșnice sau al datoriei de suflet? Cuvintele mele nu au harul celui comemorat, nici nu pot înlocui, nu, nici pe departe, nici nu pot acoperi, măcar în parte, ceea ce a rămas în urma unei vieți care a onorat fiecare clipă prin muncă onestă și hărnicie pe altarul cunoașterii. Pentru că, într-adevăr, Emil Satco, mereu bunul, onestul, modestul, neistovitul, a cercetat cu o nerăbdare proverbială – alimentată din neștiute surse supranaturale – tot ce era legat de Bucovina sa scumpă, în dorința-i de a afla adevărul, de a atinge o treaptă superioară a cunoașterii, a iluminării spirituale, perfecționându-se pe sine, dar, în același timp, modelându-i în bine, în frumos, pe cei rotiți din jurul său, care au încercat să-i fie prieteni, colaboratori. Deschid încă o dată Enciclopedia Bucovinei, opera sa fundamentală și atât de dragă tuturor bucovinenilor, românilor: nu îl regăsesc în paginile deja murdărite de la atâta răsfoit… Emil Satco nu s-a urcat pe sine în marea galerie a celor ce au onorat și onorează sfântul și răscolitul de sânge pământ al Bucovinei noastre neprețuite… câtă modestie, câtă uitare de sine! Omul fizic Emil Satco s-a născut lângă Bucovina, la o zvârlitură de băț: pe malul Siretului blând, lin, la Vârfu Câmpului, la 11 ianuarie 1941, în vremuri de restriște pentru neamul românesc. O copilărie marcată de dispariția tatălui pe frontul din Răsărit, marea foamete, lipsurile materiale i-au întărit, o dată în plus, caracterul puternic, moștenit genetic de la părinți. Mai târziu, după ani lucrați ca zilier, după ce a absolvit Facultatea de Istorie din Iași, avea să mărturisească despre importanța, în devenirea sa umană, a greutăților tinereții… odată depășite, totul avea să i se pară atât de ușor! Spiritul lui Emil Satco rămâne ancorat zi de zi în realitatea cotidiană: a avut numeroase idei, inițiative: a fondat, în cadrul Bibliotecii Județene: Secția Muzicală, Secția Periodice, Fondul Bucovina, a fondat revista „Scriptum”, s-a bătut pentru un nou nume al instituției sale: Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, a inițiat o serie remarcabilă de dicționare ale Bucovinei, iar cine a trăit vremurile – sperăm, de mult apuse – știe ce pericol reprezenta doar simpla rostire a acestui nume! Și totuși, Emil Satco a biruit în acele vremuri și dincolo de ele! Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina și în Consiliul de conducere al Fundației Culturale „Leca Morariu”, Emil Satco s-a zidit răbdător, în timp, până la statura unui veritabil cărturar, această din urmă dimensiune, apoteotică, dobândind-o, desăvârșind-o în Bibliotecă. Cărțile și autorii, laolaltă, i-au ținut trează mintea și i-au fericit mâna scriitoare. Mii de pagini, rafturi îngreunate de tomuri vechi și noi s-au topit în creuzetul minții sale și au devenit o sinteză: Enciclopedia Bucovinei. Această operă – sunt și acum nedumerit și intrigat de ce nu a avut un referent cu autoritate care să o prezinte Academiei pentru încununare – este, dincolo de un monument livresc, o jertfă mărturisitoare: vocație și pasiune, ardere de sine, ofrandă pentru Majestatea Sa Cartea. Emil Satco, ultimul encicloped al Bucovinei, din aceeași stirpe cu Hurmuzăcheștii, Morărenii, Isopeștii și Sbiera – ca să enumerăm doar pe acești reprezentanți ai elitei clasice – alături de Erich Beck și Eugen Dimitriu se așază într-o triadă prin care Bucovina a ieșit din granițele Europei. Enciclopedia tipărită în două volume (1460 p.) a devenit un eficient și de nelipsit instrument de lucru, care presupune o reeditare. Alis Niculică, fiica lui Emil Satco, doctor în istorie și specialist în domeniul bibliotecii, stă pe scaunul tatălui ei și lucrează pe aceeași masă de la care a trudit, redactându-și opera, cărturarul Satco. Alis moștenește bonomia, șarmul și, mai ales, onestitatea și hărnicia cercetătorului și, aceste virtuți avându-le, e cea mai potrivită să ducă spre tipar o nouă ediție, cu revizuiri și adăugiri, așa cum impune o lucrare academică. Sunt convins că demersul acesta va avea o finalitate fastă în linie culturală și că va fi cel mai frumos omagiu închinat lui Emil Satco, în linie sentimentală. Și pentru că „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară”, întru amintirea istoricului encicloped, prenumărându-mă între prietenii săi, îmi exprim aici o dorință, care poate că se va împlini după reabilitarea construcției, a spațiului patrimonial al Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” – să-i ofere, unei săli (hol, birou, cabinet) numele lui Emil Satco – tot așa cum el, cu un deceniu în urmă, i-a dat unei săli numele celebrei artiste Elena Greculesi. Sunt convins că generosul director dr. Gabriel Cărăbuș va recepta cele scrise aici în mod pozitiv și cred că, în același timp, edilii Sucevei vor fi sensibili la această propunere, marcând o stradă cu numele lui Emil Satco. Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” îmi este de mulți ani cel mai ospitalier local care îmi însumă toate drumurile. Aici, față în față cu portretul Cărturarului, într-o odaie luminată de câteva zugrăveli ale lui Ion Grigore, au loc adevărate întâlniri cenacliere – dialoguri, discuții, informații, anecdote, ziceri piezișe: trec pragul literați de la Cernăuți, diverși autori din tot cuprinsul țării; se arată în ușă pălăria profesorală a istoricului literar Nicolae Cârlan, fularul cavaleresc al universitarului Mihai Iacobescu, lentilele groase ale harnicului cercetător nonagenar Eugen Dimitriu; intră posac Ion Beldeanu; aduce o nouă monografie Mihai Camilar; despachetează o trilogie Nicolae Cojocaru; ia subsuoară un număr din „Scriptum” Carmen Veronica Steiciuc; răsfoiește îmbufnat un număr din „Bucovina literară” Ion Cozmei, parcurgând șirele unui pamflet de Ion Filipciuc; imperturbabil Ovidiu Vintilă surâde glacial… Emil Satco nu-i singur niciodată. S-a dus cum se duce un cântec prin găurile unui fluier, cum se duce orice pământean: Mater Terra genuit, materque recepit spun arheologii, cei ce studiază viața noastră încă din timpuri imemoriale. Sufletul i-a rămas impregnat în memoria colectivă prin cărțile, prin cărămizile sufletești zidite în timp, prin binele făcut semenilor săi. Fiind unul dintre aleșii din mulțime, având chemare tainică de ctitor, prin ce a ctitorit a rămas – Emil Satco a zidit carte peste carte, poduri de cărți – o fortăreață nepieritoare, care îngenunchează Timpul.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI