Despre operațiunea „Gayaneh” (VI)

(sau însemnări despre familia Chirilă din Rădăuți)
 

Al doilea fiu al lui Visarion și Natalia Chirilă a fost Dumitru, născut la 13 martie 1902. A făcut patru clase primare la Tereblecea, între anii 1909 și 1913 și două clase de liceu, între anii 1913 și 1915. Până în anul 1922 s-a ocupat cu agricultura și a urmat două clase la Școala Agricolă de la Rădăuți, între anii 1922 și 1924. Dumitru V. Chirilă, fiind harnic și priceput, a intrat în serviciu ca agent încasator, între anii 1929-1930 și perceptor, în comuna Tereblecea, între anii 1930 și 1940. A lucrat o vreme la Administrația Financiară din Rădăuți, între 1940 și 1941. Revine ca perceptor în Tereblecea, între 1941 și 1944 și, între 1944 și 1946, a lucrat ca perceptor la Făgăraș și agent încasator, la Rădăuți, între 1946 și 1948. Din cauza convingerilor sale politice și sprijinului acordat lui Pantelimon Chirilă, a fost „comprimat” în anul 1948. Din 20 august 1960 a fost angajat ca agent fiscal la Secția Financiară din Vatra Dornei. A avut patru copii, împreună cu Veronica (născută Nimigean), prima sa soție: Oltea, Pantelimon, Aurel și Lola. „În anul 1940, când au intrat rușii în țară, tata era cu arhiva comunei Tereblecea la Siret – spunea d-na Oltea Iliuț. A plecat la Siret, pentru că se zvonise, și administrațiile știau, că o să vina rușii. În ziua în care tata a fost chemat la Siret au intrat rușii. Noaptea, pe la 2, se auzeau tunurile sovieticilor care mergeau spre Herța”. Peste timp, domnul Ion Iliuț își amintea că ziarele care au apărut în ziua de Sf. Petru și Pavel ar fi scris că: „A fost cedat Nordul Bucovinei cu județele Cernăuți și Storojineț, către Uniunea Sovietică”. Cum Tereblecea se afla în județul Rădăuți, rușii n-au ce căuta și, dacă au intrat aici, vor pleca. Așa sperau locuitorii de atunci ai județului Rădăuți. Copiii au mers la gară pentru a vedea cum vin rușii. Domnul Iliuț, locuitor și el al aceleiași comune, își amintea că „pe o parte a drumului veneau rușii și pe partea cealaltă se retrăgea armata română în frunte cu ofițerii care nu aveau epoleți la uniforma militară”, lucru care are un mare grad de probabilitate de a se fi întâmplat la modul idilic. În drumul lor pentru ocuparea nordului Bucovinei, armatele sovietice au înaintat până spre Siret, până la castelul de apă și poate ar fi ocupat și mai mult dacă nu s-ar fi opus căpitanul Coadă, cu trupa pe care o comanda (Aurelian V. Chirilă, în romanul Prin cnut și umilință, mss, susține că eroii acestor evenimente au fost colonelul Vasiliu și maiorul Carp). „Au fost și niște împușcături. Atunci, rușii s-au oprit”, spunea domnul Iliuț. În condițiile unei noi stăpâniri, oportuniștii de ocazie au căutat să profite de situația creată și, cu sprijinul sovieticilor, s-au instalat în fruntea noii administrații. În Tereblecea, noul șef la primărie a devenit un oarecare Ioan Conețchi („Cine era acesta? Primul comunist din sat, un om de nimic” – spune doamna Oltea Iliuț). Pe măsură ce timpul trecea, Zaconeșnic, care era noul viceprimar al comunei se arăta preocupat de soarta familiei lui Dumitru și o tot întreba pe Veronica dacă bărbatul său s-a întors de la Siret sau stă ascuns pe undeva. Despre preocuparea lui Zaconeșnic, Veronica l-a informat pe soțul său, printr-un bilet pe care l-a trimis, la Siret, printr-un cunoscut care a trecut noua frontieră și îl îndemna ca în niciun caz să nu se întoarcă la Tereblecea. În sat, cu speranța că sovieticii vor pleca, au rămas mulți locuitori, între aceștia și rudele lui Dumitru, soția și cei patru copii. „După o lună de zile, în sat s-a așternut o tristețe de nemăsurat”, spunea doamna Iliuț. Cu greutăți, între Tereblecea și Siret se mai putea circula. Granița încă nu fusese fixată definitiv. În ziua de 20 iulie 1940 trăgeau clopotele la biserică, de Sf. Ilie. „Pe mine m-a apucat așa o frică fără margini, că rușii n-au să mai plece”, spunea d-na Oltea Iliuț. „Auzeam că au plecat în România învățătorii, că a plecat cutare, cutare […]. I-am spus mamei că eu, Oltea, am să fug la tata, la Siret. Am plecat peste câmp, prin porumb. La pod, m-am uitat ce fac soldații. Aceștia dormeau întinși la soare. Atunci, ușor, cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut dincoace. Soldații români îmi făceau semne disperate să trec mai repede. N-am stat mult că a și venit tata. Acesta venea la frontieră în fiecare zi, să se intereseze ce mai e prin sat, să vadă cine a mai fugit […]”. În sat, familia avea o poziție importantă, erau oameni apreciați și avuseseră diferite responsabilități. Bunica lui Oltea Iliuț a avut un frate, Avrentie Nimigean, care fusese primar, un nepot care fusese secretar la primărie. Așa că, „a doua zi, după ce s-au instaurat autoritățile sovietice, au trimis căruța și i-au ridicat, au fost trimiși la gară și, despre ei, familia nu știe nimic până în ziua de azi. Din această cauză, în Tereblecea s-a instaurat panica. Oamenii au început să nu mai doarmă pe acasă, mai ales că erau ridicați noaptea. Ca să scape de deportare, tereblecenii se ascundeau, noaptea, pe sub maluri de apă – în pârâu la Șvaiț –, ba prin porumb, ba pe sub vreun pod. În Siret, Dumitru a stat la un evreu, probabil cunoștință a lui Pantelimon, avocat și el în Rădăuți. A doua zi, împreună cu fiica sa Oltea, Dumitru trebuia să se ducă la Rădăuți, la sora sa Valeria (căsătorită Bahrinceanu). Atunci, Oltea, de teamă că tatăl său ar putea să o trimită acasă, la Tereblecea, să aibă grijă de cei mici, fapt care ar fi pus în pericol înscrierea sa la liceu, hotărăște să nu-și mai aștepte tatăl și o ia pe jos spre Rădăuți. Pe drum, Oltea îl zărește pe unchiul său Constantin, la Ratoș, într-un camion militar ce se îndrepta, probabil, spre granița cea nouă. Astfel, tatăl lui Oltea a aflat că aceasta mergea pe jos la Rădăuți. La Rădăuți, Dumitru a fost angajat la Administrația Financiară, a primit în folosință o locuință ce se afla pe str. Mărășești nr. 18, și Oltea a fost înscrisă, cu ajutorul mătușilor sale, la Liceul Industrial de Fete. Acesta își avea sediul aproape de gara din Rădăuți (în apropierea Școlii Generale „Regina Elisabeta” – n.n.) și cuprindea clădirile de lângă linia ferată, pe stânga, așa-numitul „bloc Katz ” și clădirile care acum constituie azilul de bătrâni. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: