Un stăpân absolut al limbii române

Cu toții pierdem câte ceva. Ni se duc părinții, frații, ne cuprinde amarul fără margini, alteori trecem prin boală iar suferința fizică sau morală ne marchea-ză viața.

 

Luptăm, renunțăm, mergem mai departe sau ne poticnim, nici noi nu știm nimic despre ineditul zilei de mâine. Așa se face că ne schimbăm. Ne resemnăm sau pur și simplu ne retragem într-un univers al nostru, întrebându-ne poate ,,la ce bun demersul în viața publică?”. Societatea vrea să-i dai, dar nu-ți dă nimic în schimb. Te naști dator și mori dator. În urmă cu ani, profesorul Vasile I. Schipor din Rădăuți (născut la 3 ianuarie, 1953, în Dornești) ne obișnuise cu prezența la aproape toate manifestările și cu intervențiile sale publice, având un discurs elevat, cu o textură croită în filigran, unică, deosebit de interesantă. Un stăpân absolut al limbii române, profesorul Vasile I. Schipor făcea dovada respectului față de cuvântul rostit, părând să fie cunoscătorul unui ritual tainic în care prețuirea față de cititor sau ascultător era primordială. Nu l-am mai auzit de multă vreme vorbind, iar participarea recentă la lansarea unei cărți de poezie a avut un impact puternic asupra celor prezenți, vocea sa distinctă marcând cu sensibilitate nostalgia față de acele întâlniri în care spiritul surclasează zbaterile cotidiene. A spus că îi era dor de astfel de întâlniri, rezonând astfel cu reuniunile din vremurile în care soseau la Rădăuți oameni de cultură din toată țara, bucovineni risipiți prin lume. Aproape că mi-a fost teamă să scriu acest text, neștiind cum să așez vorbele mai bine pentru a reda considerația care i se cuvine profesorului de limba română Vasile I. Schipor și pentru ca intenția mea să nu depășească pragul necuviinței. În fond fiecare decide cât, cum și unde este prezent. Nu pot să nu-i observ absența semnăturii din paginile ziarelor deși eu însămi scriu mai puțin, mai fără vervă, mai fără de speranță. Cu alte cuvinte, am obrăznicia de a mă uita dincolo de ograda mea. Fac asta doar pentru că noi nu știm să-i prețuim pe cei care au cu adevărat ceva de spus. Poate că încercarea mea de a-l ,,replia” timpului este stângace. Poate că va veni o zi în care profesorul (cercetător) Vasile I. Schipor ne va surprinde cu vreun volum tipărit, recenziile sale având acea marcă pe care eu personal am mai intuit-o doar la universitarul Mircea A. Diaconu. Îmi amintesc din nou de vorbele dramaturgului Matei Vișniec – nu este suficient să scrii bine, trebuie să încerci să promovezi ceea ce scrii. Așa că mi-aș permite să spun că profesorul Schipor este umbrit de neșansa locului în care trăiește. Fie ca rândurile mele să aibă năstrușnicia semnului de întrebare din textul unui elev mai îndrăzneț care te pune pe jar tot iscodindu-te. Uite așa ajungi să gândești că da, le ești dator acelora care au crezut în tine. Aștept o carte scrisă de profesorul Schipor așa cum îmi aștept propria carte.