Fără titlu…

Am tot scris despre unii sau alții. De bine sau de rău, în funcție de… De data asta vreau să scriu și despre ale mele.

 

Pluralul vine de la mamă și bunică. Mama, cea mai bună mamă, în opinia mea (s-a îmbolnăvit imediat după ce m-a născut, a viețuit mai mult prin spitale, a avut puterea să treacă peste paralizie și să reînvețe să meargă, să citească, să scrie cu mâna stângă și să-mi insufle dragostea de carte, de a trăi, pur și simplu, deși, din motive pe care ea m-a făcut să le înțeleg, tatăl meu mă părăsise), ar fi împlinit 64 de ani pe 27 septembrie. Cea de-a doua mamă, Viorica (așa îi spun bunică-mii, mama) împlinește pe 1 octombrie, 84 de ani. De muncă (e țărancă de-aia care n-are stare dacă nu face ceva pe lângă casă), de chinuri (trăiască pcr și securitatea), de femeie care a trebuit să asiste la îngroparea bărbatului, bunicul Florentie, și a doi copii: un uncheș, Nelu și pe maică-mea, Doina. Ce pot să mai scriu, fără să plâng pe tastatură, este „La mulți ani, mama!” .