Vatra Dornei – ieri și azi (4)

Fără a intra în detalii, vom menționa că Ion Luca era originar din Roman, județul Neamț. După ce a terminat Teologia, în perioada interbelică, a refuzat să fie hirotonit. Certându-se cu Dumnezeu, a urmat Dreptul, și s-a stabilit la Bacău, unde, lipsit de statornicie, a activat în diverse funcții (profesor, avocat și chiar diacon), față de care nu a avut nici o chemare.

 

Brusc, a părăsit locul, luând drumul Bucureștiului, unde s-a aruncat în valurile literaturii, simțind că aceasta era marea lui chemare. A început să scrie dramaturgie. Piesele i-au fost jucate: cinci pe scenele din București și una la Iași, într-o perioadă foarte lungă (1934-1948). Ambițios, încurajat de succes, a depus mari eforturi, folosindu-și toate relațiile personale pentru a-și publica, la diverse edituri, creațiile sale. Dar acest om avea un orgoliu nemăsurat, un egocentrism care l-a dus la pierzanie. Succesul, care a început să-l însoțească, l-a transformat și, în scurtă vreme, s-a crezut un adevărat Alfa și Omega. În cercurile literare pe care le frecventa sau în discuțiile purtate cu colegii de breaslă, folosea un limbaj grobian, completat de vulgarități, declarând, spre stupoarea interlocutorilor săi: „Eu sunt cel mai mare dramaturg al României!” În scurtă vreme, a schimbat formularea, susținând că este „singurul dramaturg al României, întrucât toți ceilalți nu erau decât niște impostori!” Îl considera egalul său în creație doar pe Shakespeare!! S-au adăugat aprecieri jignitoare la adresa operei lui Ion Luca Caragiale, susținând că nu este dramaturg!! Nu s-a sfiit să-l atace murdar chiar pe Mihai Eminescu, proferând, nu numai „că nu era cel mai mare poet al românilor, dar nu era deloc poet!”, că opera poetică a acestuia era plină de cacofonii! Și-a alcătuit și un Dicționar de rime care, în concepția sa, era o realizare superioară față de cel al Poetului, „care nu era bun de nimic!” Aceste „aprecieri”, care sunt probate de autoritatea unor personalități de seamă din cultura română, a căror moralitate nu poate fi pusă la îndoială (vezi, în acest sens, afirmațiile scriitorului și fostului mitropolit al Clujului care, chiar dacă a manifestat multă compasiune creștinească față de acest om bolnav, menajându-i creațiile sale, a căror valoare a exagerat-o dintr-un sentiment de solidaritate scriitoricească, nu a putut escamota aceste afirmații condamnabile, ce i-au fost spuse de acest personaj odios. Cf. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, Editura Cartea Românească, București, 1983, pp. 181-226 ), nu sunt invențiile unor răuvoitori sau invidioși pe opera sa, colportate cu scopul de a-l denigra. De altfel, autorul lor nu le-a negat niciodată, dimpotrivă și le-a asumat cu toată convingerea. Ele îi aparțin acestui personaj, care și-a făcut din aceste aberații un adevărat „Crez”, pe care răspopitul îl propovăduia cu ostentație în cercurile unde-și purta sinistra-i figură. Sunt cuvinte care ucid, care nu pot fi uitate, dar mai cu seamă iertate, ele aruncând pe autorul lor la muncile Iadului.(Le știați, domnilor consilieri locali?) Această atitudine de-a dreptul scandaloasă, revoltătoare și de neacceptat, a avut drept consecință izolarea sa de lumea literară a vremii. Piesele nu i-au mai fost jucate, lucrările de specialitate nu-i aminteau nici numele. Era repudiat. Nefiind jucat, îi lip-seau paralele, cum îi plăcea să spună, lui care era un arghirofil. Privea cu ură în jur, considerându-se un persecutat al lumii literare. Schimbările politice, survenite după 1945, i-au agravat și mai mult situația. Părăsește capitala și se retrage la Vatra Dornei, unde, prin intervenții datorate compasiunii unor persoane, primește adăpost într-o casă (sub pretextul odihnei și creației) aparținând Uniunii Scriitorilor din România, situată pe strada Parcului, pe care nu o va mai părăsi niciodată. A rămas un izolat, așa cum a fost dintotdeauna, trăindu-și anii în uitare, măcinat de invidie pe tot și pe toate, revoltându-se chiar împotriva sa! De altfel, dușmanul cel mai mare din viața sa, după aprecierea celor care l-au cunoscut foarte bine, a fost propria lui persoană, Eul său înveninat și plin de ură, pornit într-un război împotriva tuturor, fără sorți de izbândă, sortit unei perpetue înfrângeri. Din când în când, mai bătea pe la unele uși, în special la Iași sau Bârlad, cu speranța deșartă că piesele îi vor fi jucate. Sporadic, cu sprijinul unor persoane pline de compasiune pentru drama pe care personajul o trăia, i-au fost jucate pe scenele din provincie 2 sau 3 piese, fără niciun fel de ecou; s-au stins odată cu luminile rampei, ca un cântec de lebădă. În rest, tăcere! Critica de specialitate sau cea literară nu-l menționa, istoriile literare, dacă l-au amintit, au făcut-o expeditiv, într-un subsol, ca pe un autor lipsit de importanță. Doi sau trei autori i-au amintit numele în articole scrise sub semnul compasiunii. Și, totuși, în visele sale bolnave, de neurastenic, măcinate de fabulațiile nopții, care, uneori, pot naște monștri, continua să creadă că era singurul dramaturg al României!!, fără a avea cel mai mic sentiment de căință față de ideile sale sordide, din care-și făcuse un adevărat Crez al existenței sale. (Va urma) Prof. dr. ANGHEL POPA